A fost singurul actor român care a avut destinul, dar şi talentul şi măreţia lui Charles Bronson, uriaşul actor de peste ocean.
Înainte de a ajunge vedetă de film a fost ca şi acesta hamal în port, ţăran cu sapa, tractorist, miner, săpător, tâmplar, marinar, pescar, brigadier la Bumbeşti-Livezeni etc.
La 12 ani, se angaja „băiat de prăvălie” şi începea lupta cu viaţa, „mama ei de viaţă”, vorba lui Noica!
Despre acei ani ai tinereţii zbuciumate a actorului, scriitorul şi scenaristul Titus Popovici povesteşte în cartea sa „Un far ieşit la pensie” : „O copilărie amară, cea a copilului orfan de tată (un „nomad” mereu în căutare de slujbe, mort, după cum se spune, încercând să oprească cu pieptul un tren), a copilului care s-a dus la şcoală încălţat cu pantofii mari şi scâlciaţi ai mamei, şi ai cărui pumni au tăiat radical pofta de râs inconştient şi de batjocură a celorlalţi.
A hamalului de port la o vârstă când junii high-life-ului epocii dansau conga sau boogie-woodie, a brigadierului voluntar pe şantierele romantice de la Bumbeşti-Livezeni, a şoferului de camion al şantierului de dureroasă amintire a primului Canal, a rugbistului de performanţă poposit sau naufragiat (cine poate şti?) la Institutul de Teatru, de unde a fost exmatriculat, ca să poată ajunge cel mai complex actor de film contemporan”.
Ba, chiar Ilarion însuşi povesteşte cum, în copilărie, a fost arestat pentru că a furat un...porc.
„Prima dată am fost arestat în timpul războiului. Aveam 12 ani pe atunci, când, împreună cu nişte prieteni de-ai mei, umblam după porumbei prin magaziile Oborului din Constanţa. Şi tot trecând dintr-una în alta prin răsufătorile de aerisire, am ajuns într-o magazie care, dracu ştie cum, era plină de torpile nemţeşti. Ne-au găsit, ne-au arestat, am fost duşi la chestură şi bătuţi. Ne-au ţinut o noapte acolo şi ne-au dat drumul: eram copii...
Altădată, prin 46, cu încă doi „şobolani”, aşa ni se spunea în port la ăstia care vânturam cheiurile în căutare de lucru, am furat un porc din curtea unui vameş. Un porc, în 46, era o valoare! Nu mai ţin minte, dacă l-am furat ca să-l vindem, sau să-l mâncăm noi.
Cert e că era un porc, şi un porc e de mâncare! După război, vremurile erau tulburi, dublate de o năpastă naturală: seceta aia care a adus foamea după ea. Şi omul trebuia să se descurce cum poate!
Pe urmă, un om crescut în port, crescut la malul mării, are un fel de a fi mai direct, mai brutal. Condiţiile vitrege, sărăcia mea şi a mamei, mediul, prietenii, într-un cuvânt aş găsi justificări pentru ceea ce am făcut atunci. Le-am făcut şi am tras ponoasele. Am plătit pentru toate. Că se plăteşte...!”
După ce a trecut prin câteva zeci de „meserii” ocazionale, după ce s-a întors de pe şantierul de la Bumbeşti-Livezeni, a lucrat o vreme ca şofer pe o basculantă la Canalul Dunăre-Marea Neagră, s-a angajat apoi ca redactor la o gazetă de şantier şi, având un dosar „sănătos”, a fost trimis la Bucureşti, la „Facultatea Muncitorească”, pe care o absolvă în 1953.
La sfatul unui prieten, în 1958, dă la IATC şi ia examenul. Nu termină, însă, facultatea...
„N-am absolvit pentru că am avut de ales între a face filmul „Setea” şi a urma IATC-ul. Adevărul e că mă plictiseam în facultatea aia...Aşa m-am angajat electrician la Teatrul Municipal”, povesta actorul. După atâtea aventuri în tinereţe, la 30 de ani, Ilarion Ciobanu începea aventura cinematografică.
Joacă în peste 50 de filme, în cele mai multe dintre ele în rolul principal.
Nu se poate să nu vă amintiţi de „Răscoala”, „Columna” (căpetenia dacă Gerula), „Nemuritorii”, „Cu mâinile curate” şi „Ultimul cartuş”, „Traina Brad în seria cu „Ardelenii”, „Pentru patrie”, „Ecaterina Teodoroiu”, serialul „Toate pânzele sus” şi câte şi mai câte.
Cum a fost hamal în pot şi veritabil „lup de mare”, nu e de mirare că a făcut un rol uriaş în „Toate pânzele sus”.
Dar când „o lua pe ulei” era jale mare. Vechile obiceiuri, absolut inerente unuia care a fost hamal în port, mai ieşeau din când în când la iveală.
Astfel, greu de stăpânit, răzvrătit cum îl ştim, a avut o altercaţie cu Sergiu Nicolaescu, la o filmare în Berlin, povestită de Nicolaescu (pe când trăia), într-o emisiune la Tv.
„Ilarion este un actor de mare talent, fără să aibă o pregătire profesională specială. Eram prieteni, am jucat împreună rugby. Am plecat împreună la Berlin, la filmul „Capcana mercenarilor”. Avea un rol important, împreună cu Amza Pellea.
În prima seară s-a îmbătat şi-a bătut recepţionerii hotelului. A doua zi l-am scos din rol. Numai că el era trecut pe un paşaport colectiv. Ca atare, n-a putut să plece imediat, a stat acolo două săptămâni, cât am filmat noi.
Când a ajuns în ţară, a făcut ce-a făcut şi culmea, i s-a plătit rolul. Cert e că eu îl apreciez enorm, am colaborat foarte bine, dar când ajungem la alcool şi la gesturi de genul ăsta, cu mine nu merge”.
Din păcate şi unul şi altul s-au despărţit definitiv de toate: de alcool, de filme şi de trecătoarea viaţă, lăsând un gol imens, greu de umplut, în urma lor.
În data de 7 septembrie 2008, într-o dimineaţă blândă de toamnă, Gherasim ridica pentru ultima oară „Toate pânzele sus”, Gerula flutura muribund spada, iar Comisarul Roman trăgea „Ultimul cartuş”.
Se stingea, răpus de cancer faringian. El, care avea voce de tunet şi glas de vijelie, abia mai putea vorbi şi scânci, asemenea unui prunc. Dar atât a vrut Cel de Sus să-l ţină în viaţă!
Potrivit propriei dorinţe, corpul său a fost incinerat la Crematoriul Vitan Bârzeşti, iar cenuşa a fost aruncată în Marea Neagră. Adică acolo de unde a început totul...
De atunci, Ilarion Ciobanu e pe mare! Pe mările liniştite, fără furtuni, ale Raiului alături de foştii colegi Ion Besoiu, Jean Constantin şi Sebastian Papaiani.
Cruce de bărbat, Ilarion a rămas fără cruce şi fără mormânt, unde să-i aprindă cineva o lumânare.
Cenuşa lui va îmbrăţişa însă veşnic fiecare val, fiecare tresăriere de undă a apei, în fapt, tot albastrul Mării Negre pe care a iubit-o atât de mult.
