A susține că judecătorii întruchipează suveranitatea poporului în aceeași măsură ca și aleșii este o teorie nu doar falsă, ci și periculoasă, argumentează avocatul Hervé Lehman în Le Figaro, comentând afirmațiile istoricului Pierre Rosanvallon din Le Monde
Pierre Rosanvallon, profesor emerit la Collège de France, a afirmat într-un articol publicat pe 12 aprilie 2025 în Le Monde că „judecătorii întruchipează, la fel ca aleșii, principiul democratic al suveranității poporului”. Potrivit lui, ar exista, pe de o parte, „poporul aritmetic” (51% din voturi), care conferă legitimitate substanțială aleșilor, și, pe de altă parte, pe același plan, un „popor comunitate” care ar oferi judecătorilor o legitimitate funcțională, bazată pe valorile și principiile care organizează cetatea. Această teorie, afirmă Lehman, este falsă și periculoasă.
Statul de drept nu înseamnă guvernarea prin judecători, nici împărțirea puterii democratice între Parlament și instanțele de judecată. Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789, care figurează în preambulul Constituției franceze din 1958 și are valoare constituțională, stă la baza statului de drept. Articolul 4 al declarației stipulează: „Legea este expresia voinței generale. Toți cetățenii au dreptul de a contribui personal sau prin reprezentanți la elaborarea ei”. Așadar, doar poporul și reprezentanții săi aleși sunt legitimi să facă legea.
Niciun articol din Declarația din 1789 și nici din Convenția Europeană a Drepturilor Omului — care, de altfel, nu face nicio referire la suveranitate — nu afirmă că judecătorii ar întruchipa suveranitatea poporului. Dimpotrivă, judecătorul, care nu este ales, ci a reușit la un concurs de admitere la Școala Națională de Magistratură, își trage singura legitimitate din respectarea legii. Dacă există o Curte de Casație, ea există tocmai pentru a anula hotărârile curților de apel care încalcă legea. „Poporul comunitate” este o invenție nedemocratică, fără temelie în principiile republicane.
Desigur, într-un stat de drept, există principii superioare legii pe care legiuitorul trebuie să le respecte. Este sarcina judecătorilor, în special a celor ai Consiliului Constituțional, să vegheze la respectarea acestor principii. Dar această misiune nu le conferă dreptul de a le defini. Poporul este cel care, prin votarea Constituției sau a tratatelor internaționale, decide asupra principiilor care trebuie să fie impuse legiuitorului. Judecătorul aplică dreptul, nu îl creează.
Este surprinzător ca un istoric de talia lui Pierre Rosanvallon să revendice legitimitate pentru persoane nealese. Ar susține același lucru dacă judecătorii ar înclina spre dreapta?
Tensiunea actuală dintre judecători și Parlamentul francez provine din tendința primilor de a interpreta principiile într-un mod care nu corespunde întotdeauna cu intenția avută la adoptarea regulii. Atunci când Consiliul Constituțional deduce din principiul fraternității că legiuitorul nu poate interzice ajutorarea migranților care intră ilegal în Franța, flexibilitatea interpretării este atât de mare încât se pune întrebarea dacă judecătorul constituțional nu își depășește rolul de paznic al Constituției și nu se substituie legiuitorului. Dar nu încape îndoială că singura legitimitate pentru a face legea și a stabili principiile este cea a poporului și a reprezentanților săi.
Teoria lui Rosanvallon nu este doar falsă, ci și periculoasă. Este limpede că scopul ei este de a permite judecătorilor să limiteze inițiativele Parlamentului considerate populiste — de exemplu, cele care vizează reducerea fluxurilor migratorii. Se înțelege, de asemenea, că, întrucât judecătorii sunt în medie mai progresiști decât alegătorii, noua legitimitate atribuită acestora permite contracararea votului universal atunci când „poporul votează greșit”. Deoarece ar avea aceeași legitimitate ca majoritatea "aritmetică", termen ales intenționat pentru a discredita, judecătorii ar putea contrazice legitim Parlamentul. Totuși, este surprinzător că un istoric de renume revendică legitimitatea unor persoane care nu sunt alese. Ar aplica același raționament dacă judecătorii ar fi de dreapta, așa cum s-ar putea întâmpla mâine, la fel ca judecătorii actuali ai Curții Supreme din Statele Unite, care au pus sub semnul întrebării dreptul la avort?
Această teorie a dublului popor — „aritmetic” și „comunitate” — ridică două dificultăți majore. Prima este că, dacă există două legitimități de aceeași valoare, cine decide între ele? Nimeni nu poate accepta coexistența a două surse concurente de legitimitate în stabilirea regulilor sociale. Fără un arbitru, blocajul este inevitabil. Și cum ar putea fi acest arbitru altcineva decât poporul, pur și simplu?
A doua dificultate este vizibilă: Pierre Rosanvallon consideră în mod clar că judecătorii reprezintă un bastion împotriva populismului. Experiența americană arată contrariul: prin refuzul de a răspunde solicitărilor poporului prin subterfugii juridice — cum este cazul imigrației, unde opinia populară este constantă și majoritară —, „poporul comunitate” determină „poporul aritmetic” să voteze tot mai spre dreapta în speranța că, în sfârșit, va fi ascultat.
