Alan J. Kuperman, profesor la Universitatea din Texas, Austin, unde predă cursuri despre strategie militară și gestionarea conflictelor, susține că narațiunea predominantă despre războiul din Ucraina a fost distorsionată de ani de dezinformare si ca orice acord de pace va fi mai dezavantajos pentru Ucraina decât acordurile de la Minsk, pe care Zelensky le-a abandonat din ambiție politică și dintr-o naivitate care l-a făcut să creadă că va beneficia de un sprijin american nelimitat.. Într-un articol de opinie publicat în The Hill, el analizează factorii care au condus la actualul conflict și subliniază că responsabilitatea nu revine exclusiv președintelui rus Vladimir Putin.
Rareori sunt de acord cu președintele Trump, dar cele mai recente declarații controversate ale sale despre Ucraina sunt în mare parte adevărate. Ele par absurde doar pentru că publicul occidental a fost alimentat cu un flux constant de dezinformare despre Ucraina timp de peste un deceniu. Este timpul să clarificăm trei aspecte esențiale care arată de ce ucrainenii și fostul președinte Joe Biden — nu doar președintele rus Vladimir Putin — poartă o responsabilitate semnificativă pentru izbucnirea și perpetuarea războiului din Ucraina.
În primul rând, așa cum a fost recent documentat de dovezi criminalistice copleșitoare și confirmat chiar și de un tribunal de la Kiev, militanți de extremă dreapta din Ucraina au fost cei care au început violențele din 2014, provocând astfel prima invazie a Rusiei în sud-estul țării, inclusiv în Crimeea. La acea vreme, Ucraina avea un președinte pro-rus, Viktor Ianukovici, care câștigase alegeri libere și corecte în 2010, cu sprijin puternic din partea etnicilor ruși din sud-estul țării.
În 2013, acesta a decis să urmeze o cale de cooperare economică cu Rusia, în loc să continue integrarea cu Europa, așa cum era planificat inițial. Activiștii pro-occidentali au răspuns printr-o ocupare în mare parte pașnică a Pieței Maidan și a unor clădiri guvernamentale, până când președintele a oferit concesii substanțiale la mijlocul lunii februarie 2014, moment în care protestatarii s-au retras parțial.
Chiar atunci, însă, militanți de extremă dreapta aflați în clădiri din jurul pieței au început să tragă asupra poliției ucrainene și asupra protestatarilor rămași. Poliția a ripostat, iar militanții au susținut în mod fals că forțele de ordine au ucis protestatari neînarmați. Indignați de acest aparent masacru guvernamental, ucrainenii s-au mobilizat și l-au forțat pe președinte să fugă în Rusia pentru protecție.
Putin a reacționat trimițând trupe în Crimeea și arme în regiunea Donbas din sud-estul Ucrainei, în sprijinul etnicilor ruși care considerau că președintele lor fusese răsturnat nedemocratic. Deși acest context nu justifică invazia Rusiei, el arată că aceasta nu a fost deloc „neprovocată”.
În al doilea rând, președintele Ucrainei, Volodimir Zelensky, a contribuit la escaladarea războiului prin încălcarea acordurilor de pace cu Rusia și prin solicitarea de ajutor militar și aderare la NATO. Acordurile, cunoscute sub numele de Minsk I și II, au fost negociate de predecesorul său, Petro Poroșenko, în 2014 și 2015, pentru a pune capăt luptelor din sud-est și pentru a proteja trupele aflate în pericol.
Ucraina trebuia să garanteze regiunii Donbas o autonomie politică limitată până la sfârșitul lui 2015, lucru pe care Putin îl considera suficient pentru a împiedica Ucraina să adere la NATO sau să devină o bază militară pentru alianță. Din păcate, timp de șapte ani, Ucraina a refuzat să își respecte acest angajament.
Zelensky chiar a făcut campanie electorală în 2019 promițând că va implementa acordurile pentru a preveni un război. Însă, odată ajuns la putere, a renunțat la această promisiune, părând mai preocupat să nu fie perceput ca slab în fața Rusiei decât să evite un conflict.
În schimb, Zelensky a crescut importurile de arme din țările NATO, ceea ce a fost picătura care a umplut paharul pentru Putin. Astfel, la 21 februarie 2022, Rusia a recunoscut independența regiunii Donbas, a trimis trupe acolo ca „forțe de menținere a păcii” și i-a cerut lui Zelenski să renunțe la solicitările de ajutor militar și aderare la NATO.
Când Zelensky a refuzat din nou, Putin și-a extins masiv ofensiva militară pe 24 februarie. Fie că a fost intenționat sau nu, Zelensky a provocat agresiunea Rusiei, deși acest lucru nu scuză crimele de război ulterioare ale Moscovei.
În al treilea rând, Joe Biden a avut și el un rol crucial în escaladarea și perpetuarea conflictului. La sfârșitul anului 2021, când Putin și-a mobilizat trupele la granița cu Ucraina și a cerut implementarea acordurilor de la Minsk, era evident că, dacă Zelensky nu ceda, Rusia va invada cel puțin pentru a crea un coridor terestru între Donbas și Crimeea.
Având în vedere că Ucraina era deja dependentă de ajutorul militar al SUA, dacă președintele Biden ar fi insistat ca Zelensky să accepte cererea lui Putin, acesta ar fi făcut-o. În schimb, Biden a lăsat decizia în mâinile lui Zelensky și a promis că, dacă Rusia va invada, SUA vor reacționa „rapid și decisiv”, ceea ce Zelensky a interpretat ca un cec în alb pentru a-l sfida pe Putin.
Dacă Trump ar fi fost președinte, nu ar fi oferit un astfel de sprijin necondiționat, iar Zelensky ar fi fost forțat să implementeze acordurile de la Minsk pentru a evita războiul. Chiar dacă Zelenski ar fi refuzat și ar fi provocat invazia Rusiei, Trump nu i-ar fi permis să aibă un veto asupra negocierilor de pace, așa cum i-a oferit Biden declarând că „nu se va decide nimic despre Ucraina fără Ucraina”.
Această promisiune a încurajat Ucraina să prelungească războiul, sperând la un ajutor militar decisiv din partea SUA, pe care Biden ulterior a refuzat să-l ofere de teama unei escaladări nucleare. Astfel, Biden a creat așteptări false în Ucraina, prelungind inutil un război care, doar în ultimii doi ani, a cauzat sute de mii de morți și răniți, în timp ce liniile frontului s-au schimbat cu mai puțin de 1% din teritoriul Ucrainei.
Contururile de bază ale unui acord de pace sunt evidente, chiar dacă detaliile mai trebuie negociate, așa cum Trump și Putin au început să discute într-un apel telefonic. Rusia va continua să ocupe Crimeea și alte părți din sud-est, în timp ce restul Ucrainei nu va adera la NATO, dar va primi garanții de securitate din partea unor țări occidentale.
Partea tristă este că un astfel de plan ar fi putut fi realizat cu cel puțin doi ani în urmă, dacă președintele Biden ar fi condiționat ajutorul militar de negocierea unui armistițiu.
Și mai tragic este faptul că orice acord de pace rezultat după război va fi mai dezavantajos pentru Ucraina decât acordurile de la Minsk, pe care Zelensky le-a abandonat din ambiție politică și dintr-o naivitate care l-a făcut să creadă că va beneficia de un sprijin american nelimitat.
