Editorialistul Pascal Praud de la Journal du Dimanche are senzația că lumea merge din rău în mai rău și că democrațiile noastre au devenit neguvernabile.
Am 59 de ani. Cât mai am de trăit? Treizeci de ani ? In cel mai bun caz! În ce Franța, în ce lume voi traversa următorii treizeci de ani?
Am patru fiice și îmi spun în fiecare zi că sunt nebun că am aruncat pe Pământ patru copii născuți în anii 1990 când Titanic-ul lovise deja aisbergul. Ce viitor pentru ei?
Arras, Ashkelon, Gaza, Butcha, Bakhmout, Nagorno-Karabah, Kabul, voi continua lista? Esența unei națiuni, spunea Ernest Renan, este că „toți indivizii au multe lucruri în comun”. Ce am eu în comun cu francezii care manifestă în Place de la République, acești francezi care strigă „Israel, asasin” sau „sioniști, teroriști”?
Sunt îngrijorat. Ca toți oamenii , fără îndoială. Sunt îngrijorat și se poate auzi la telefon când îmi sun un prieten:
- Cred că s-a sfârșit. O să scriu asta în ziar.
- Ești nebun ! Lasă puțină speranță!
- Crezi?
- Nu asta e întrebarea. Tot ce trebuie să faci este să formulezi altfel: "Ce s-ar întâmpla dacă ăsta ar fi sfârșitul"?
– Ar fi o minciună, nu?
- Crede-mă. Protejeaza-te.
Traiască Viața!
Întotdeauna mi-a plăcut viața pe care am dus-o. A trebuit să merg de trei ori la psiholog, mai mult din curiozitate decât din nevoie de ajutor. Nu am înghițit niciodată nicio pastilă pentru a calma o durere pe care nu o am. Mi-a plăcut grădinița, școala primară, gimnaziul, liceul și chiar universitatea. Mi-a plăcut să plec la Paris la 22 de ani cu o saltea, un stilou, cămăși și o rachetă de tenis. Găsisem o cameră de serviciu în arondismentul 16, avenue d'Eylau, în spate la Trocadéro. Am închiriat 12 m2 fara lift cu duș pe palier, la etajul șase sau șapte pe care ajungeam prin intrarea de serviciu. Clădirea era cochetă, scara abruptă, am plătit 500 de franci. Am cheltuit mai puțin pe chirie decât să mă duc să-l văd pe Étienne Daho la Olympia sau să beau o Coca-Cola la Bains Douches. Am descoperit libertatea. Am fost fără griji. Două lucruri care definesc tinerețea. Nu m-am schimbat prea mult. Nu am nimic. Nu un apartament, nu o casă care este a mea. Multă vreme contul meu bancar a rămas în roșu de la 1 ianuarie până la 31 decembrie. Nu am împrumutat bani de la nimeni decât de la bancherii mei cu care am avut discuții telefonice în fiecare dimineață.
Toate acestea pentru a spune că sunt într-o dispoziție destul de fericită. Religia mea, religia noastră era în modul nostru de viață. Mi-a plăcut că pe Platini îl cheamă Michel și că era fiul lui Aldo. Tatăl meu, băiețel de altar la vârsta de 8 ani, Îl ironiza pe Hristos în serile de Crăciun. Prietenele mele arătau ca eroinele din filmele lui François Truffaut. Citeau romanele lui Balzac în trenuri personal. Întotdeauna am crezut că lumea este oribilă, oamenii nu au fost întotdeauna amabili, dar că această lume nu era mai îngrozitoare la sfârșitul secolului al XX-lea decât era în 1940, în 1793 sau la 24 august 1572. Trebuia doar să ai puțin noroc, să citești cărți și să vezi filme, să fii îndrăgostit, să urmezi o profesie care a fost o pasiune, să asculți Supertramp și să crezi în steaua ta. Atunci de ce acest sentiment că lumea merge din rău în mai rău? Întotdeauna au fost bogați și săraci, fericiți și nefericiți, învingători și învinși. Până de curând, unii nu erau conștienți de viața altora. În 2023, totul se știe. Transparența este o oglindă. Ura arde în inimile celor învinși. Internaționala Socialistă își găsește difuzorul cu Twitter și rețelele sociale. Vremurile agravează resentimentele. Gunoiul nu mai este sub preș; ceea ce descoperim este monstruos. Tocqueville avea dreptate. Într-o societate din ce în ce mai egalitară, tolerăm diferențele din ce în ce mai puțin.
Un profet pe nume Malraux
Islamism, ecologism, wokism dar și intoleranță, prostie, lașitate. Știi relele vremii. Nu te învăț nimic. Nu avem noroc. Trecem printr-o perioadă proastă. „Nu exclud posibilitatea unui eveniment spiritual la scară planetară în secolul XXI." Pe 10 decembrie 1975, în ziarul Le Point, André Malraux a contestat cuvintele care i se atribuie adesea: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” și și-a explicat gândurile. Văd în demonstrațiile pro-palestiniene de la Paris, Londra și New York o ilustrare a profeției lui Malraux. Ele acoperă ura față de Occident, ura față de ceea ce suntem. Săptămâna aceasta, Recep Tayyip Erdoğan a vorbit despre o „mișcare de rezistență” și „eliberare” pentru a descrie Hamas.
Nu te înșela. Această afirmație este fundamentală. Israelul este în fruntea Occidentului. Ceea ce se întâmplă la Tel Aviv se va juca poate într-o zi la Paris, la Londra, la New York. Arta noastră de a trăi, repet, este religia noastră.
Aș putea enumera motivele furiei mele din ultimele zile: bunii samariteni din stânga, care cer pace și încetarea focului în Gaza, jurnaliști care vorbesc despre „luptătorii Hamas” pentru a-i descrie pe acești naziști ai timpului nostru. Hamas vrea să extermine până la ultimul evreu. Aș putea vorbi despre Mélenchon (liderul extremei stângi din Franța) care a depășit toate limitele nedemnității, despre asociații anti-rasiste care au devenit dăunătoare prin dorința de a apăra indefendabilul. Și ce dacă ? Știi toate astea.
Pierre-André Taguieff a explicat recent în Le Figaro că prostia cu panglici este inepuizabilă. Și ca să-l citez pe Schopenhauer: „În problemele relațiilor sociale, toată lumea preferă clar pe cel care le seamănă; astfel, pentru un imbecil, compania altui imbecil este infinit mai plăcută decât cea a tuturor minților mari puse laolaltă.
Uneori spun și, mai grav, chiar cred că totul s-a sfârsit. Dialogul la Paris, Washington sau Tel Aviv a devenit imposibil. Nu văd cum vor scăpa studenții de Twitter sau TikTok, cum vor avea politicienii curaj, cum se va retrage barbaria, cum China nu va invada Taiwan etc. Democrațiile noastre au devenit neguvernabile. Suntem 8 miliarde de locuitori pe cinci continente. Nicolas Sarkozy are dreptate când spune că valurile migratoare nici măcar nu au început. Deci ce să fac? E târziu, e foarte târziu.
Uneori cred că s-a terminat, nu am soluție de propus și, în ciuda tuturor, din nu știu ce motiv, îmi imaginez că în ultimul act, ca în Molière, autorul (Dumnezeu?) va scrie un final fericit.
– Vezi? când vrei, poți să închei pe o notă optimistă.
- Nu avem de ales. Suntem proiectați în acest univers ca niște dopuri mici care plutesc pe ocean. Și nu am dorința sau curajul să mă retrag în butoiul meu.
– Ai dreptate: sus inima!
– Da... dacă Dumnezeu există, sper că are o scuză bună, ca sa îl citez pe Woody Allen.
