Se întâmplă atâtea grozăvii în ultima vreme că îţi vine să te închizi în casă şi să mai ieşi la toamnă, la culesul viilor. Pe şosele se petrec accidente înfiorătoare, căldura a devenit insuportabilă, termometrul ajungând să indice 40 de grade Celsius, iar unele zone ale ţării sunt devastate de furtuni şi inundaţii, oamenii rămănând după o viaţă întreagă doar cu hainele de pe ei. Acesta e tabloul sumbru care ni se înfaţişează zi de zi în România. Asta nu-i împideică pe politicienii noştri să se dea în stambă făcând fel şi fel de declaraţii, una mai şocantă ca alta, de parcă prin ţarăar fi aşa un aer de împliniri, de realizări, un aer care uneori mai încurcă socotelile laptelui şi mierii care curg şiroi, din toate direcţiile, brăzdând teritoriul patriei. În ultimele zile am scris pentru dumneavoastră de la mare, încercând prin tabletele mele să vă induc altă stare decât cea în care vă-aflaţi, una dominată de temepraturi insuportabile. M-am oprit crezând că poveştile mele despre mare ascunse în mici poeme vor fi devenit deplasate, deranjându-vă. Sper să nu fie aşa, marea n-are nici o vină pentru suferinţele noastre. Marea e atât de frumoasă, părând uneori ruptă de lume, gata să se transforme într-un zmeu albastru care să-şi ia zborul de aici lăsându-ne mai săraci şi mai mici decât suntem. N-aş vrea să apuc ziua în care corăbiile mării vor deveni corbăiile pământului. În plus, într-o lume de naufragiaţi mi-ar fi prea greu să construiesc ancore. Aş prefera în orice condiţii catargele. Catargele au ceva din înălţara păsărilor şi ceva din strigătul pământului părăsit de mare. La fel, n-aş vrea să prind ziua în care fără zmeul albastru, lumea să asiste neputincioasă la sinuciderea catargelor, ca la sinuciderea sirenelor seduse şi abandonate în paturi de muritori.
MARIUS TUCĂ
