“Să fiţi cuminţi, să învăţăţi carte”, le spunea ieri copiilor preşedintele PNŢCD, Ion Diaconescu. Brusc oamenii noştri politici şi-au adus aminte că pe lumea asta mai există şi copii, nu doar oameni mari. Devine o obişnuinţă în România ca politicienii, şi nu numai, să-şi aducă aminte de copii în ziua de 1 Iunie, de revoluţionari în zilele de decembrie ş.a.m.d. Se aşterne apoi uitarea vreme de un an. I-aţi auzit dumneavoastră pe domnii politicieni vorbind sau amintind ceva despre copiii acestei ţări? Eu nu-mi aduc aminte. E aşa de departe vârsta copilăriei pentru unii, e aşa de neînsemnată pentru alţii. Îmi aduc aminte că în copilăria mea mi se tot vorbea de viitor. Unul luminos, în care toate zânele bune se amestecau printre noi îndeplinindu-ne dorinţele, făcând-ne viaţa mai frumoasă. N-a fost să fie. Astăzi, când ne aflăm în pragul unui nou mileniu – vine anul 2000, “când noi nu vom mai fi copii” – cei mici n-au parte nici măcar de promisiuni, din sufletu lor a plecat şi speranţa. Pentru cei mai mulţi o bucată de pâine şi alta de carne reprezintă dorinţe şi necesităţi de multe ori de neîndeplinit. O bicicletă, un ursuleţ de pluş sau o minge înseamnă pentru foarte mulţi doar desene pe hârtie. Pentru alţii, pentru cei mai trişti şi uitaţi de lume, copilăria se confundă cu mizeria, cu suferinţa. Cred că aceştia din urmă au cea mai mare nevoie de căldură şi, dacă se poate, de ajutorul nostru cât de mic. Cât timp o să vedem copii cerşindsau prostituindu-se pe străzi fiecare dintre noi trebuie să se simtă puţin vinovat. Nu e suficient cred, că ne îndeplinim exemplar datoria (sau plăcerea) de a fi părinte, trecând în acelaşi timp indiferenţi pe lângă suferinţa nemeritată aunor suflete absolut nevinovate. La mulţi ani, copii!
MARIUS TUCĂ
