Zarzăr şi abandon

Era o zi dintr-acelea, cum se mai întâmplă să fie, o zi în care n-ai chef să faci nimic. Să stai toată ziua în casă, tolănit în pat, să laşi să treacă timpul ca şi când tu n-ai exista. În cel mai rău caz să te mişti până la fereastră şi să vezi lumea. Dar nu aşa, oricum, ci din spatele perdelei, ca să nu dai de bănuit nici măcar primăverii c-ai putea să fii acolo. Cu alte cuvinte, să întârzii o zi întreagă în aşternuturi, iar seara, devreme, cât poţi de devreme, să te pregăteşti de culcare. Astfel încât să faci din ziua asta de abandon, un fel de punct şi de la capăt. Să nu vorbeşti cu nimeni, să nu dai drumul la televizor, să nu răspunzi la telefon, să nu deschizi calculatorul, să nu trimiţi şi să nu citeşti sms-uri, să nu faci nimic-nimic. Să treacă o zi ca şi când tu n-ai exista pentru ceilalţi şi nici ei pentru tine. Să fii o zi întreagă doar al tău şi al nimănui altcuiva. Să mai faci o dată cunoştinţă cu tine după atâta timp, să vezi ce-a mai rămas din ceea ce credeai tu că eşti, să te regăseşti exact aşa cum eşti tu şi nu cum ajunsesei să fii prin ochii celorlalţi. Şi, mare atenţie, în ziua asta nu te lăsa ademenit nici măcar de zarzarul înflorit de peste drum. Zarzăr de care, într-un gest extrem, Doamne fereşte!, te-ai putea spânzura tulburat de frumuseţea lui!