O povestioară pilduitoare despre Albania, o aflu din Ispita libertății, cartea lui Virgil Gheorghiu: „Dragomanul, interpretul, este singura ființă omenească respectată de brutele însetate de sânge.
Cu cât sunt mai barbari exterminatorii, cu atât îl respectă mai mult pe interpret. La Genghis-Han, la Attila, Tamerlan sau la sultanii Sublimei Porți Otomane, dragomanul, interpretul, avea un grad egal cu cel de ministru. Marele dragoman era personajul cel mai important al statului, superior tuturor celorlalți. Albanezii au supraviețuit, în perioadele cele mai sângeroase ale istoriei, îndeplinind funcția de dragoman. N-aveau nici un alt mijloc de a lupta. Albania e o țărișoară mică. Nu-i puteam învinge pe turci, care ne ocupaseră. Lupta era prea inegală. Atunci, în loc să ne batem cu ei, ne-am făcut utili turcilor. Necesari. Indispensabili. În așa fel, încât nu mai puteau să se lipsească de noi. Am ocupat curând cele mai înalte posturi pe lângă Sublima Poartă Otomană. Le comandam turcilor. Conduceam imperiul. Noi eram călăuzitorii sultanului însuși, noi îi impuneam conduita. Deveniserăm stăpânii turcilor. Cel mai mare general pe care l-au avut a fost Gjergi Kastrioti – un prinț albanez. Turcii I-au supranumit Alexandru cel Mare. Skanderberg. Când a devenit mai puternic decât sultanul Sublimei Porți Otomane, a arătat că era albanez: a declarat războiul pentru eliberarea patriei sale.
Suntem unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, spune Ekrim Bei. Am supraviețuit celorlalte popoare europene, deoarece, atunci când dușmanul se dovedea prea puternic și noi nu-l puteam învinge, ne făceam utili, necesari lui în așa măsură încât nu se mai putea lipsi de noi. Și când îi deveneam indispensabili, îl dominam. Era revanșa noastră. Evreii au făcut la fel, și au supravietuit, și i-au dominat pe dominatori.
Noi, albanezii, avem un antrenament milenar. Sper să pot face față fără pericol fiarelor dezlănțuite. Ca Daniel în groapa cu lei. Dar dumneavoastră n-ați putea s-o faceti. Sunteti român, sunteți poet... așa că învățați să schiați”.
Și, poeți, nepoeți, dar români, schiem întruna printre stăpânii scoborâți și împământeniți aici, în Valahia...
*
A fost o vreme în care intelectualii francezi au crezut cu fanatism în comunismul sovietic. O povestește și Virgil Gheorghiu, după o întâlnire cu Panait Istrati: „Aceea este epoca în care l-am întâlnit la mănăstirea Neamț. Adora Franța. Spunea că Franța este cu adevărat țara libertății. Că scriitorii francezi tolerează orice, fără restricții, cu o singură excepție, un tabu, o dogmă de care nu trebuia să te atingi: credința nezdruncinată în paradisul sovietic. Scriitorul care îndrăznește să atace această dogmă este eliminat. El a îndrăznit să vorbească de rău despre bolșevici și nu i s-a iertat. Îmi spunea că scriitorii francezi cred în fericirea instaurată de regimul comunist mai mult decât credeau înșiși Marx, Lenin și Stalin”.
Dar istoria este o spirală nesfârșită și tot ce-a fost o să mai fie. Altcumva, desigur.
*
„Toți oamenii din Răsărit sunt nebuni, remarcă un personaj din Ispita libertății.(...) Nebuni ca personajele lui Paul Morand. Nebuni ca Panait Istrati.(...) Trebuie să recunoaștem că e o nebunie încântătoare, minunată.(...) Nici dumneavoastră nu vă dați seama de nebunia care vă bântuie. La dumneavoastră e o stare normală. Cât timp trăiți în Est, nimeni nu observă, dar cum treceți granițele, nebunia devine vizibilă”.
Așa înțeleg de ce Apusul nu ne-a primit tocmai cu brațele deschise. Nebunia noastră, adusă din acest Est, misterios și tenebros, tulbure, este de vină, ea ne face un fel de barbari la porțile Occidentului...
*
„Uneori, pentru a câștiga, trebuie să fii nerezonabil”, crede Virgil Gheorghiu. Doar uneori ?
*
„Închisoarea e o academie, un conservator de muzică. Pentru a-ți dezvolta urechea, a-ți ascuți auzul”. S-ar putea ca Virgil Gheorghiu să aibă dreptate, altfel nu-mi explic numărul mare de cântăreți recenți ieșiți din pușcăriile statului de drept...
*
„Logica și dialectica sunt pentru poeți ca noroiul: îi fac să alunece, să-și piardă echilibrul și să cadă”. Virgil Gheorghiu nu se înșală, dialectica marxistă i-a pierit pe mulți poeți de aici și de aiurea.
Marian Nazat, www.mariannazat.ro
