Viața dublă a baronului Gheorghe Nichita nu este un caz singular. E plină țara de impostori care ronțăie un usturoi ca să pară populari când se pupă cu săracii după care își clătesc vipla cu un wiskey vechi de 25 de ani și deschid tableta ca să verifice pe ce fițe își mai pot toca șpăgile. Baleiajul ăsta între două lumi paralele, una lovită de neajunsuri și alta tâmpită de opulență, este cu certitudine dăunătoare creierului. Nu-i deloc ușor ca ziua să fii brotac iar noaptea, de dragul amantei, să te transformi în prinț. La întrebarea : care dintre păturile sociale amintite încălzesc mai abitir sufletul omului, îmi vin în cap diverse experiențe trăite personal. E vineri seara și, de cinci minute, apăs butoanele unui interfon fixat la poarta majestuoasă a lui Cornel, bussinessman de un deosebit succes. De la gard până la casă, e un adevărat HydePark în care aleargă și latră un Mastino cât calu’, agitat, probabil, de cămașa mea turcoaz. Electronica avansată deschide larg pavăza din fier forjat, moment în care, ca prin minune, câinele amuțește și mă conduce, la pas, precum un majordom bătrân, spre baiaram. Hărmălaia, dată la maxim, se desfășura, în principal, în jurul piscinei.
’’Ooo, au venit baștanii! Servește-te singur cu ce dorești, pliz!’’, mă primește hospitalier gazda în timp ce , cu mâna stângă scutura gâtul cucului într-un ficus iar cu dreapta îndesa gâtul unei șampanii în cupa unei doamne. În inima party-ului nimeni nu vorbea cu nimeni. Toți râdeau fără motiv, molfăiau gustări sofisticate și beau amestecat. Doar la toaletă (100% made ân Italy, normal) puteai auzi discuții și alea exclusiv pe teme de branduri scumpe, insule exotice și bani. Mulți bani.
’’Ne simtem și noi bine, sau o frecăm ca babalâcii de la azil?’’, întreabă chițăind un cuplu, soț și soție, de nonconformiști, aruncându-și chiloții pe platoul de sushi.
Cu ochii lucioși de la alcool, Cornel se impune, ca la el la firmă, cu o propunere și mai cool: ’’Vreți adrenalină, fă? Hai, dezbrăcarea aici și îmbarcarea la mașini. Mergem toți la mine, în Deltă.’’
E vineri seara și, de la ieșirea din Câmpulung, mai fac vreo 15 minute până la Bughea. Pe șlaurii uliței late de-un stânjen, mașina geme din toate încheieturile. Bezna satului e înveselită de sute de luminițe ce nu pot fi decât stele sau licurici. Auzindu-l pe Argat cum dă să răstoarne cușca de draci și loialitate, Georgel și nevastă-sa, Lenuța, apar cu o lampă în ușă. Se pregăteau de culcare însă, când m-au văzut, au uitat de oboseala acumulată peste zi și m-au invitat să intru. ’’Nu te descălța că e mizerie pe jos’’, mă sfătuiește blajin bărbatul care scosese deja două păhărele pentru țuică. Ne așezăm la măsuța mică din bucătărie, ciocnim și așteptăm să se încălzească bucățile de carne scoase, nu știu când, din garnița cu untură. Pe alt ochi al mașinii de gătit, Lenuța mesteca cu responsabilitate o mămăligă mai aurie ca soarele. Erau abătuți că li se îmbolnăvise vaca dar bucuria de a avea pe cineva la masă îi făcea să uite de necaz. M-au întrebat, ca de obicei, ce mai e pe la București și, după ce le-am povestit de-a fir a păr, am ieșit în prispă la o ultimă țigară.
’’Acuș, hai să dormim că doar nu suntem pensionari d-ăia de la oraș care dimineața n-au nicio treabă’’, mă îmbie Georgel spre odaia ’’a bună’’.
Pe salteaua tare, umplută cu paie, și culcușit în cearșafuri mirosind a curat, simțeam cum renasc în mine puterile atrofiate de nebunia capitalei.