Vara dorului de tați

E vara dorului de tați. Și de copilării pierdute. La porțile marilor imperii se culeg strugurii abia înmuguriți, din disperarea că mâine poate fi prea târziu. La casele micilor sentimente se strâng citațiile, una peste alta, doar-doar s-o forma un castel de nisip suficient de puternic cât să susțină incredibila și anevoiasa luptă. În inimile noastre? Dorul de tați.
S-a încheiat și cea de-a treia ediție a „Festivalului Internațional Adrian Păunescu”. Ni s-au mai îmbogățit inimile cu un iulie la Craiova. Și am mai sărăcit cu o vară fără el.
Mă întorc în Bucureștii cărții mele de identitate și mă uit înapoi, aproape ca la o poveste, încercând să zăresc adevăruri.
Au fost trei zile excepționale de Festival și de amintire. Și de prezent. Și de lumină. Urmează un an de planuri, de griji, de tabele și de liste. Urmează, în drum spre acel an, o toamnă de parastase și de cimitir.
Toate merită depășite cu fruntea sus.
Pentru că el, Adrian Păunescu, n-a trăit cu jumătăți de măsură. Nici noi nu-i vom trăi postumitatea cu jumătate de inimă. Să vină toate relele, să vină toate veștile bune.
Ne vor găsi acasă, cu zăvorul porții slăbit de caniculă și cu palmele tot reci. Suntem aici.
Din când în când, și tata e aici. Caută printre fotografii vechi și se uită la noi. Încearcă să ne recunoască.