Ies uneori seara pe faleză pentru a mă plimba. După ce săptămâna trecută marea se-nfuriase, aproape că înghiţise ţărmul, acum e liniştită, dansând parcă un vals uşor cu stabilopozii. E o linşte superbă, marea se aude la picioarele tale ca un fâlfâit de aripi, faleza pare desprinsă dintr-o lumea ireală, cu lumină cu tot. În larg se văd, uneori, bărci de pescari luminate stins, ca un suflet rătăcit. Un pic mai încolo, o colonie de pescăruşi îşi ţine ca-n fiecare seară şedinţa de zbor şi speranţă. Marea se întinde ca un somn peste noapte, un somn cu visele risipite în larg ca un pumn de mei deasupra unor tineri care au spus în faţa altarului “Da!”, Faleza, pustie şi tristă, îşi aşteaptă romanticii. Prin ce lumi uitate şi-or plimba paşii? Romanticii sunt pe cale de dispariţie, ca o specie de păsări cărora li s-a distrus microclimatul, le-a fost furat ecosisteml regăsirii. Pe unde s-or ascunde romanticii? Prin ce colţ de poezie s-or fi ascuns, departe de aglomeraţia cuvintelor comune? Faleza îi aşteaptă cuminte, gata să le dea respiraţia mării în primire, gata să-i pună în primele rânduri pentru a-i urmări spectacolul. Un spectacol doar pentru ei, romanticii, daţi în urmărire generală în lumea sentimentelor. Unde sunt romanticii?
MARIUS TUCĂ
