Un tramvai numit cainta

Ma urcasem in tramvaiul acela ca intr-un ultim refugiu al disperarii. Disperarea de a nu putea intelege un oras atat de mare, atat de nelinistitor si, mai ales, atat de strain. Ma urcasem in tramvaiul acela pentru a-mi musca degetele, pentru a ma condamna de plecarea mea prea devreme dintr-o lume pe care o iubisem dintotdeauna, dar o lume pe care incepusem sa o inteleg atat de tarziu. Si dintr-o data nimerisem intr-o lume atat de straina, atat de rece, de parca nici n-ar fi existat cu adevarat. Era o lume ca dintr-un vis urat, iar tramvaiul acela o traversa de la nord la sud, de la nimic spre nimic. Era o zi de vara tarzie, iar tramvaiul curgea pe sine ca o racoare a serii, sacadat si greu, de parca tot orasul s-ar fi miscat, iar el ar fi stat pe loc. Urcasem in el fara bilet, fara capatai si fara orizont. Si nici nu urcasem bine si simtisem ca nu era tramvaiul pe care-l cautam, nu era tramvaiul numit dorinta. Dorinta de a scapa de spaimele induse de marele oras, dorinta de a ma obisnui cu el si cu gandul de a trai acolo, dorinta de a ma regasi in el. Era o lumina apasatoare, tulburatoare, care grabea calatorii sa coboare, astfel incat dupa doua-trei statii ramaseseram doar doi pasageri si vatmanul. Vatman pe care nu-l vedeam si care putea foarte bine sa fi coborat si el de mult. Eram prea tanar pentru tramvaiul acela. Imi spusesem asta de la bun inceput, dar n-avusesem curaj sa cobor. Iar teama de a ramane singur intr-un tramvai care, incercam sa-mi aduc aminte, n-avea nici un numar ma impinsese sa ma dau jos cat mai repede. Fusesem prea tanar pentru el, iar, odata coborat si ajuns in strada, n-am vazut nici urma din sinele tramvaiului acela.

Un tramvai sacadat si greu, de parca tot orasul s-ar fi miscat, iar el ar fi stat pe loc, aproape gol, un tramvai numit cainta!