E un amestec de toamnă în suflete. Un roşu-argintiu învolbură coroana ei aşezată peste o tristeţe grea, ca o blană de urs aflat în hibernare. Ai impresia că toamna îşi are pe pământ doar izvorul îngropat, izbucnind mult mai înaltă şi mai frumoasă în alte lumi. Noi trăim doar din susurul ei care caută lumina deplină, în timp ce alţii se bucură de libertatea-i de aur. Noi trăim şi iubim o toamnă în captivitate, alţii îi trăiesc pe de-a-ntregul desfrâul frumos, fără margini, ca pe o ultimă respiraţie înaintea cerului. Noi avem parte de rădăcinile gutuiului, alţii muşcă din inima toamnei ca dintr-o gutuie, au parte de fruct. Iubim şi trăim o toamnă aproape stinsă, strângându-ne sufletele făcute căuş în jurul luminii ei ca de opaiţ. E toamna tristeţilor şi iubirilor hăituite, e toamna melancoliei înfrânte, romanticii se ascund ruşinaţi în scorburi de copac, e toamna zborului retezat de înălţimi răsucite spre pământ.
Cât zbucium pentru o toamnă care în frumuseţea ei se lasă abandonată, inconştientă că o aşteaptă ca nişte gheare de lup liniştea iernii.
MARIUS TUCĂ
