Toamna se numără hohotele de plâns de astă-vară. Purtaţi în buzunarul de la piept o frunză galbenă, ca pe o monedă de schimb cu care să intri în lumea strugurilor prădaţi, a nucilor albe, în lumea mustului. Toamna vine de fiecare dată în viaţa noastră pe nesimţite, pe nemesteacte, pe îndelete. Primăvara e aşteptată: „Vine, vine primăvara!”, iarna o desluşeşti după prima ninsoare, vara e izbitoare. Toamna te cuprinde fără să-ţi dea de veste. Te trezeşti pur şi simplu că spui: „E toamnă!” Toamna, aidoma unui păianjen de aramă îşi întinde peste tine pânzele de aer şi de melancolie. Până să-ţi dai seama ce ţi se întâmplă, eşti deja prins în mrejele ei, anotimp frumos şi durereos în acelaşi timp, tandru şi răscolitor, cuminte şi trădător. Toamna e ca o potecă printre amintirile verii, străbătând despărţiri, lăsând de-o parte şi de alta curcubee şi flori de câmp, înnecându-se într-un soare roşu, sălbatic, scăpat din cuşca lui Dumnezeu. Toamna, oamenii, suflete rătăcite se adună într-o gutuie şi aşteaptă să fie găsite şi culese de noroc. Atât!
MARIUS TUCĂ
