Coala alba de hartie: ce ispita, ce provocare! Uneori e albul avantat, albul acela care incepe sa-ti curga prin vene. E distilarea, e fotosinteza cuvantului. Simti fiecare litera cum iti curge prin sange. Iar cuvintele vin de la sine. E fotosinteza cu lumina din tine care cauta o cale de evadare printr-o litera, printr-o respiratie, printr-un cuvant, printr-un suspin, printr-un tipat. Si o simti pana la nervura cum te patrunde, cum te inunda, cum te cotropeste si te face sa o scrii. Nu-ti mai trebuie inspiratie, nu-ti mai trebuie orgoliu si nici impotrivire. E de-ajuns sa o lasi sa te transcrie pe albul imaculat. Ce ispita, ce provocare! Dar atunci cand nu poti sa gasesti prin tine nici macar un punct, albul tace. E mut si doare. Nici instinctul aproape ca nu te mai salveaza. Coala alba devine o disperare. Disperarea celor doua puncte care nu sunt urmate de nimic.
Si atunci se frange in tine albul si se transforma intr-o prapastie. Pe care ai putea s-o treci cu o virgula sau sa n-o treci niciodata. Ce ispita, ce provocare, dar si ce hau poate sa fie coala alba de hartie...
