Lovim cu disperare în porţile Europei. Suntem săraci şi cârpiţi şi vrem să intrăm în Europa, cu alte cuvinte, să stăm la masa celor bogaţi! Ca nişte copii amărâţi care privesc pe fereastră de Anul Nou cum cei bogaţi stau în jurul bradului şi aşteaptă să primească daruri. Aşa suntem şi noi, însă n-avem luciditatea să ne dăm seama de asta. Sau, mai bine zis, „n-au luciditatea”. CineĂ Conducătorii noştri, care cred că nitam-nisam se va deschide uşa Europei ca-ntr-un vis şi copilul ăla sărac va fi băgat înăntru. Iar la miezul nopţii fix va primi şi el cadouri ca şi ceilalţi copii. Vă amăgiţi, domnilor! În cel mai bun caz, dacă se va deschide uşa, ni se vor arunca nişte resturi de la masa la care vă încăpăţânaţi să vă aşezaţi fără să vă invite nimeni însă. Suntem singuri pe lume, n-aţi înţelesĂ Şi nu de ieri, de azi, ci dintotdeauna. Nu vă mai amăgiţi că sunteţi, suntem, că România este în Europa, pentru că nu e. Este pe harta Europei, în atlase, pe toate globurile pământeşti şi-atât. Cetăţenii români sunt încontinuare batjocoriţi pe la toate ambasadele, drepturilre pe care ni le-ar putea oferi Europa pentru voi nu exsită. Există obligaţii peste obligaţii, condiţii peste condiţii, toate puse de coana Europa ţărăncuţei din Est, numită România. Cât ne mai trebuie să înţelegem că suntem singuri. Că toţi „prietenii” sunt conjuncturali, neurmărind altceva decât propriul interes, care, la un moment dat, poate avea legătură cu România. Nu înţelegeţi că românii ajunşi prin străinătate sunt priviţi chiorâş, ca nişte cetăţeni de gradul doiĂ Suntem singuri! Hai să ieşim în pieţe şi să urlăm până ne descărcăm: suntem singuri! Mergem de ani de zile în genunchi pe la porţile NATO şi mai-marii lumii nici nu ne bagă în seamă. Dar asta nu ne împiedică, nu va împiedică să vă ploconiţi şi mai tare. Şi cândĂ În moemntul imediat primirii unui dos de palmă peste bot. Suntem singuri, asta nu reuşiţi voi să înţelegeţi! Sărăcia are şi ea o demnitate a ei. Noi suntem pe cale să o pierdem, mult nu mai avem. Hai să ne adunăm, să ne mai cârpim puţin, să ne mai spălăm, să nu mai stăm cu mâna întinsă, să ne facem curat acasă şi, cu stropul ăla de demnitate rămas, să începem să credem. Abia după aceea, când ne vom mai pune puţin pe picioare, când n-o să mai aşteptăm pe la uşi să ni se arunce şi nouă o ciozvârtă, când o să învăţăm să spunem şi nu , ei bine, abia atunci putem vedea care mai e treaba cu Europa. Bineînţeles că şi atunci, ca şi acum, tot singuri vom fi. Dacă măcar vom fi!
MARIUS TUCĂ
