Citesc în cotidianul “Curentul” de ieri: “În epoca celebrei lozincipoţi găsi privighetori de vânzare. Ca să le prindă, păsărarii folosesc un copac capcană cu ramurile unse cu un clei de vâsc. Copacul morţii! Metoda e brutală şi multe din micuţele vietăţi mor, cu aripile lipite de ramurile ucigaşe. Păsărarul suceşte gâtul femelelor şi păstrează pentru vânzare doar bărbătuşii frumos cântători”. Îmi aduc aminte că anul trecut se găsiseră unii care vânau cu disperare sute, mii de ciocârlii. Şi noi care credeam că într-o lume ca asta mor şi sunt omorâţi doar oamenii!. Nu sunt scutite astăzi nici păsările, fie ele ciocârlii, fie ele privighetori, fie ele cântătoare, fie ele de pradă. De nenumărate ori destinul frânge zborul multora, le suceşte gâtul, dacă vreţi, şi păstrează pentru viaţă, rămânând să se chinuie, bărbătuşii frumos muritori. N-avem timp pentru suferinţa oamenilor darmite pentru a păsărilor. Şi totuşi, zborul, ca libertate supremă, trebuie cumva protejat. Dacă vom face diferenţe prea mari între ucigaşii de oameni şi cei dă păsări ne vom trezi într-o lume în care vor trăi doar păsările de curte. Într-o lume fără ciocârlii şi privighetori, cu bibilici şi raţe, într-o lume în care nici caii nu se simt prea bine. Ideea de zbor, ca şi cea de cântec de altfel, poate să ţină astăzi locul ideilor care nu se pot naşte din cauza sărăciei, a foamei. Putem învăţa, fără să ne fie ruşine, din suferinţa privighetorilor care mor lipite de ramurile unse cu clei de vâsc. Putem învăţa să înţelegem suferinţa oamenilor prin suferinţa păsărilor.
MARIUS TUCĂ
