Cea mai frumoasă stradă e strada copilăriei. Urmează apoi aleea îndrăgostiţilor, strada nimănui şi strada imaginară, negăsită, nedescoperită. Îmi aduc aminte ca de o expediţie, atunci când mă gândesc la drumul de la şcoală până acasă făcut pe strada mea. Parcă mergeam pe un drum care ducea la capătul lumii, minunându-mă şi bucurându-mă de fiecare casă pe lângă care treceam, de fiecare fântână a străzii, văzând în ochiul ei un ocean, de fiecare cais, de fiecare livadă. Gardurile parcă înconjurau continente, porţile păreau a fi trecători. Cel mai frumos drum pe care l-am făcut vreodată este acesta de care vă scriu, drumul de la şcoală până acasă făcut pe strada mea, ca un drum făcut cu o navă. De la un ocen de amintire la un ocean de luare aminte, cu o stradă care înconjura parcă pământul. Timpul se oprea şi strada mea, înşelându-l, se furişa în ce anotimp voia ea, lăsând fără viaţă o lume întreagă doar pentru a-mi satisface capriciul de a fi doar cu ea. Ca şi când ar fi fost o iubită de zece ani care vrea să-mi arate secretele departe de restul lumii şi totuşi în mijlocul ei. Dacă aş fi fost atent atunci, probabil că i-aş fi auzit eu inima bătând sub caldarâm. Ca un izvor bătând la porţile izbucnirii. Strada mea… e cel mai frumos drum din lume…
MARIUS TUCĂ
