Se roteau deasupra văii ca nişte păsări de pradă. La înălţimea la care zbuaru, de jos, de la Cabana Trei Brazi, păreau nişte ulii flămânzi, gata să atace în stol. Veniseră pe Valea Râjnovului, plecate chiar din cetatea părăsită de pe colină, ca nişte mirese utiate în faţa altarului şi căsătorite apoi cu sfinţii pictaţi pe zidurile bisericii. Zbuaru într-un stol, ca o icoană cu aripi, cerul de august subţiindu-se, parcă fermecat de prezenţa lor. Veniseră o dată cu Soarele pe care-l aduseseră în ciocuri, legat cu fâşii de nori şi înălţat acum de ele deasupra Coştilei, ca un zmeu. Câtă graţie în zborul lor!
Parcă zburau o dată cu munţii, deveniţi dintr-o dată uşori şi stinşi, ca nişte voci prinse şi ascunse sub aripi. Totul din jur zbura o dată cu ele, un zbor înalt şi negru, verde şi albastru, aşa cum fusese la începuturile respiraţiei pe pământ. Atunci când orizontului i se subordonau toate cele, mai puţin zborul. Erau aşa de frumoase în zbor, ca un pumn de monede de aur şi lumină aruncate de Dumnezeu pe pământ. Trecea pe cer un stol de mirese, un stol de berze…
MARIUS TUCĂ
