Statul eșuat

„Statul Român a eșuat !” a silabisit, scrâșnind din dinți, momâia din Deal. Adică tipul ăla despre care un specialist în psihologie spunea recent că este „primitiv. Avar. Brutal. Nerafinat. Lipsa totală a autoironiei, a umorului, a empatiei, înlocuite cu stări de absență și indiferență afectivă brutale, justificate de o falsă decență, îi dezvăluie sărăcia afectivă. Arogant, cu o morală contrarie alimentată de megalomanie, cinism și iresponsabilitate. Dominat de senzația superiorității sociale, devine adesea ridicol și disonant. Dizarmonic. Fals. Crud. Inadaptat.”[1]   Brr, cumplit tablou, pictat cu tăișul șișului, parcă. Și noi, care nădăjduiam  că  „un conducător e o călăuză. Cunoaşte drumul şi are piciorul sigur. În lumea politică ar însemna cunoașterea lumii şi siguranţa gestului. În lumea spirituală, explozie a adevărului. Conducătorul trebuie deci să creadă în acest adevăr. Conducătorul e un om care nu-și aparține. Aici e punctul greu: ești dat. Tot ce faci nu ți se adresează ție, ci cauzei.”[2] Zău că i-aș coase pe pernă vorbele astea, doar, doar i-or provoca niscaiva insomnii... Ce iluzii, să-mi închipui că individul, „îmbulzit de sine” și nerafinat, ar înțelege asemenea subtilități, că tare mai sunt naiv ! Cu o călăuză ca el, eșecul statului era previzibil. Iar după chipu-i dizarmonic și fals e și guvernul lui, o ciurdă de slugoi  detestabili; ca și majoritatea  lui parlamentară,  inși „de o strâmtime de înțelegere și de simțire decepționanată.”[3] Culmea, rostitorul implacabilei  sentințe prin care-și îngroapă poporul nu-i vreun pițifelnic oarecare din Valahia și nici șeful Republicii Burundi, ci ditamai președintele ales și reales cu smintită frenezie de „fetele de la Apaca”, metamorfozate, după trei decenii, în proletariatul corporatist. Spre deosebire însă de croitoresele din anii '90, care nu voiau nici bani și nici valută, lucrătorii hi-tech de azi vor marea și sarea, cu osebire „o țară ca afară”. Incendiul  izbucnit la spitalul din Constanța l-a îndemnat pe Klaus Werner Iohannis la reflecția cu pricina, dar cum să vorbești de funie în casa cotrocenistă  a spânzuratului ? Căci eșecul statului nostru fusese pus la cale de ticăloasele nelegiuiri ale netrebnicului Traian Băsescu, cu zgomotoasa și inchizitoriala cruciadă împotriva corupților din tabăra vrăjmașă. Lozinca scandată ani de zile în piață, în tropăiturile  turmei de  cretini haștagiști, și-a atins scopul[4]. „DNA să vină să vă ia!” a fost singurul proiect de colonie în ultimele două decenii și astăzi culegem roadele otrăvite. Eșecul recunoscut de la cel mai înalt nivel  încheie un ciclu istoric și politic, la capătul căruia România se mândrește cu numărul cel mai baban de demnitari condamnați pe cap de „consumator vulnerabil”. Vânătoarea  de vrăjitoare, întinsă atât amar de vreme, s-a soldat cu aruncarea în  spatele gratiilor nu numai a penalilor, ci și a  curajului civic, a implicării în treburile Cetății. Secăturile nimerite sub cupola Parlamentului au aplaudat pe rând încătușarea adversarilor partinici, inconștienți că brațul lung și atoatestăpânitor al Serviciilor Secrete îi va îmbrânci ușor, ușor în „câmpul tactic”, de unde puțini au scăpat teferi... Sarabanda execuțiilor judiciare s-a pornit la ucaz occidental,  cu numele de cod „MCV”, dar s-a înfăptuit cu sprjinul necondiționat și voluntar al cozilor de topor din interior, în războiul româno-român care ne-a ruinat. O întreagă clasă politică (aidoma  s-a întâmplat și cu oamenii de afaceri băștinași), infinit mai frecventabilă decât actuala, a sfârșit ba încătușată în beciurile jilave ale închisorilor, ba  demonizată fără putința de a riposta, de a se apăra. În locul lor au apărut  fel de fel de caricaturi, care mai de care mai turcane, impostorii ! Și cîți ca ei...  Frica  și Delațiunea s-au înscăunat pe nesimțite ca zeițe tutelare ale norodului zidit pe veci înlăuntrul  proverbului acela   nătâng  cu „capul  plecat sabia nu-l taie” și  lor, slutelor, li se închină trepanații din autoproclamata „societate civilă”. Să n-aibă ei habar că pe frică și delațiune nu se va construi niciodată o comunitate sănătoasă și prosperă și că mandatul de arestare nu înlocuiește votul electoral nicăieri în democrațiile consolidate ? Ori se lasă folosiți iarăși din prostie de către manipulatorii născocitori ai altei lozinci tembele: „Cine nu sare, ia condamnare !”? Să nu uităm, cumva, în înțelegerea colapsului statal tocmai recunoscut oficial, momentele ce i-au premers: intrarea în jugul comunitar cu chiote de nuntași chercheliți, implorarea în genunchi a „partenerului strategic” de a ne declara scutlâc, risipirea avuției naționale fie pentru obținerea de favoruri din partea saloanelor apusene potrivnice aderării și integrării noastre, fie la crearea pe criterii dubioase a capitaliștilor autohtoni, exodul  de materie cenușie și de brațe vânjoase de muncă în cele patru zări, hemoragie încurajată perfid de șoptitorul „Petrov”, dezertarea intelighenției neaoșe (contra cost, desigur !) din  rostul de luminator al nației...

            În haosul căscat premeditat, peluza stadioanelor de fotbal s-a mutat, cu vuvuzele și fumigene,  în „Casa Poporului” de odinioară  și se comportă  ca o galerie de ultrași care a confiscat puterea legislativă. Trăim clipe de cumpănă, „ne întrec evenimentele, nu le mai putem stăpâni. E nevoie de un geniu care să oprească catastrofa.”[5] Cine să fie geniul salvator și cum să fie recunoscut și acceptat de gărzile pretoriene obligate să slujească interesul național, iar nu pe cel individual ori de gașcă? Mă îndoiesc că geniile se mai pot afirma politic în epoca interșanjabilității bipezilor, transformați în accesorii  ale  rețelelor de socializare printr-un  vast program de spălare a creierelor. Fiindcă-i „îngrozitor, în fond, să constați  că «propaganda» a sugrumat adevărul și că se substituie informației cinstite. E o deformare catastrofală a conștiinței universale.”[6] Ei și, îmi vor răspunde globaliștii, cărora conceptele „patrie”, „patriotism” și „suveranitate” le  sună ca dracu', remanențe ale comunismului totalitar. Gata, așteptările mele s-au risipit, noi, generațiile amurgite în vârstă, am devenit simpli spectatori, cârcotași, dispuși să se lamenteze și să se revolte întruna, iar „cei-tineri sunt tulburi – unii dinamici orbește, alţii prea iute înfrânți.”[7]

           Se lasă noaptea peste România  mea,  una grea și întunecată, statul a eșuat, în cuvintele-blestem ale lucidului Emil Cioran, sortit să observe pretimpuriu că democrația e o pacoste ca niciuna alta pe meleagurile mioritice  ale neisprăvirii. Ah, și cât m-aș  ține să-l contrazic, să-i strig în față că s-a înșelat...