În umbra unei veri, acum câțiva ani, am întrebat o maică, strașnic om duhovnicesc, cum vede ea rugăciunea. M-a uimit pentru că mi-a spus, era prima dată când auzeam așa ceva, că a te ruga înseamnă să nu ceri nimic pentru tine, ci să-ți plângi neputința de a da totul pentru celălalt. Aseară am primit, înainte de a intra în direct la o întâlnire cu credincioșii pe Doxologia, o scrisoare din îndepărtata Irlandă. Am plâns ca un bărbat adevărat. Apoi am respirat adânc aerul tare al înălțimilor spirituale către care te cheamă oamenii de caracter. Am cerut voie să redau către voi, prietenii cititori, scrisoarea sa. Nu o pot trimite attach pe fiecare mail. Dar o pot oferi citirii. Nu doar cu ochii aceștia, ci și cu cei ai sufletului. Doamna Doctor îmi scrie, în deschidere, așa: Hristos a Înviat! Vă trimit această scrisoare (am scris-o într-o săptămână plângând) și vă rog să mă iertați, în același timp, că vă deranjez. Sper doar că cineva mă aude și poate liniștesc măcar un om. Eu cel dintâi liniștit, Vă trimit scrisoarea Doamnei Doctor Lavinia Lăcrămioara Barry, o româncă medic în Irlanda:
„Hristos a Înviat!
Recunosc că am emoții să exprim în cuvinte ce simt și asta pentru că trebuie să cobor în abisul sufletului meu, care în aceste zile este greu încercat, așa cum e și al dumneavoastră și al tuturor. Sunt copleșită de numele ce ni s-a dat: ,,medicii sunt îngeri trimiși de Dumnezeu pe pământ". Deloc adevărat, aș spune! Medicii sunt suflete în permanentă legătură cu Dumnezeu (așa îmi place să cred, să trăiesc, să sper, să mă rog). Și la rândul lor au și ei câte un înger păzitor.
Îmi cer iertare că încă nu m-am prezentat, și asta nu pentru că nu vă respect, ci pentru că prefer să mă consider un NIMENI. Nici să vă ispitesc în vreun fel cu aceasta afirmație nu aș vrea. Vă pot spune doar că, din fragedă pruncie, am avut cinci dorințe mari: să mă căsătoresc cu un fiu de preot sau cu un bărbat orfan (mi se păreau mie oameni calzi, iubitori, familiști, deosebiți), să am cinci copii, sa fiu medic în Germania și să fiu un om modest, în umbră.
Azi pot să spun că sunt căsătorită cu un om deosebit, a cărui mamă a trecut la cele veșnice de tânără, el având doar trei luni – i-a fost dată o a doua viață de către o minunată familie de irlandezi. Avem doi copilași drăgălași și sunt medic în Irlanda (după ce mi-am început specializarea în Germania ) și da.... mă consider un om neînsemnat. Gradele nu îmi sunt pe plac și asta deoarece ele mereu vin la pachet cu mândria, păcat incompatibil cu medicina – care ar trebui sa fie în strânsă legătură cu Dumnezeu. Toate visele mele au devenit realitate pentru că dintotdeauna am cerut să se facă voia Lui! Și voia Lui mereu s-a făcut! Credeți că acum este diferit? Categoric, nu. Dumnezeu este același, oamenii sunt însă diferiți și da, confirm, visele devin realitate și azi, cu condiția ca noi să credem! Deci să nu vă fie frică să credeți, să iubiți, să sperați, chiar și în vremea pandemiei!
Încă din al doilea an al studenției mele, am știut că oamenii suferinzi de cancer sunt oameni aparte, extrem de puternici, de la care zilnic am ceva de învățat. Îi ador pur și simplu! Sunt minunați! Oameni care au puterea să zâmbească, să mulțumească și să fie mulțumiți cu viața lor plină de dureri trupești, poate și sufletești (nefericirea lor nu constă în faptul că nu au mașină, casă, bijuterii sau zdrențe).
Chiar săptămâna trecută am avut într-unul din saloanele cu patru paturi (salonul plângerii, cum a fost numit) mai multe cazuri, dintre care voi enumera câteva, pe care nu voi putea să mi le șterg din memorie vreodată.
Încep cu o frumoasă rusoaică, stabilită în Irlanda în urmă cu 26 ani, mamă a trei copii: o fată de 25 ani și doi băieți de 21, respectiv 23 de ani. Cancer! Nu putea vorbi, nu se putea mișca, înțelegea însă când îi vorbeam. Mișca ochii în cap, ceea ce însemna ,,da”, îi închidea, ceea ce însemna ,,nu’’. Fiica dânsei o îngrijea când tatăl era la muncă fiind la facultate, în ultimul an. Starea dânsei s-a înrăutățit dramatic ajungându-se la cruntul adevăr: nu se mai putea face nimic. Soțul, of, soțul! A fost în spital cu dânsa zi de zi, noapte de noapte, în salon numai de femei, în plină pandemie (când apropos, nu avem voie să permitem oamenilor să își viziteze zilnic familia (voi scrie mai târziu despre acest subiect). Soțul iubitor o ducea în brațe la baie, o hrănea, îi schimba pampersul (în ziua externării i-am propus sa îi punem soției o sondă urinară și astfel îi va fi ușurată munca, însă el a refuzat spunând că are doi fii acasă și nu dorește să o vadă așa. O hrănea, îi citea, îi povestea, se ruga cu ea, o spăla, o adora. Cumplit de dureros! Când i s-a comunicat crâncenul rezultat al ultimei investigații, nici unul dintre noi nu ne puteam explica cum de a avut puterea să-și ridice mâinile slăbite, să le pună în mâinile soțului și să i le sărute, apoi a luat mâinile mele cerându-mi să o salvez. În acele momente am simțit cum înțepenesc. Simțeam junghiuri reci în tot corpul. Nu-mi puteam lua ochii de la privirea ei blajină, care îmi implora viată. Era înspăimântată de cuvintele reci, goale: ne pare rău, nu mai putem face nimic. Era înfricoșată de moarte. În acele momente, mi-aș fi dat viața pentru ea, aș fi făcut orice ca să mai trăiască ani, nu zile. Însă, din păcate, s-a dovedit ca am fost un medic inutil. Știți cât mi-aș fi dorit ca măcar copiii și toată familia ei să fie cu ea în acele săptămâni de spitalizare? Știți câtă disperare aduce un astfel de ,,verdict’’ după ani și ani de luptă? Știți că a fost singură cu soțul din cauza acestei panici mondiale? Îmi cer iertare. Panica dată de acest virus o pot înțelege, dar cu gândul că sufletul acesta chinuit a murit în brațele soțului, fără proprii copii lângă ea, nu pot trai. Oricum, rămâne în inima mea că acea pacientă superbă, cu un soț exemplar de iubitor, plângând la telefon în timp ce le comunica „sentința" sărmanilor copii.
Al doilea caz este al unei doamne profesor universitar ce avea patru copii adulți și șapte nepoți. Suferea tot de cancer, ultimul stadiu. Aici era vorba de zile. Nu am mai întâlnit un om care să fie atât de senin, de liniștit în fața morții. Mi-a spus următoarele: ,,sper că știți că viața nu se termina aici”. Ea continuă… Doamne, câtă fericire, câtă bucurie mi-au adus aceste cuvinte. Și cât adevăr! Avea dureri mari, dormea mult și când era trează, îi plăcea să vorbească mult, iar eu o ascultam. În fiecare zi îmi mulțumea plângând, șoptind că nu știu ce îi fac, dar îi iau durerea. Întreba ce i-am dat. Îi spuneam că are aceeași medicație, eu doar o ascult. Atât... o ascultam. În ascultarea mea vedeam cum o chinuie COV-19. Gândul îi era la cine lasă în urmă? Dacă vor fi afectați de necruțătorul virus? La fel, fiind singură, vorbea cu soțul și de șase ori pe zi. Plângeau amândoi de dor. E normal să fii singur, izolat, doar din cauza fricii? Mi-a spus că ea oricum moare și moare de cancer, nu de COV -19 și este pregătită. Dar nu s-a gândit niciodată că va muri fără familie. Am externat-o și pe ea acasă cu o plasă de medicamente și Dumnezeu să o aibă în paza Lui.
Alt caz e al unei femei, farmacistă, mamă a doi băieți în vârstă de nouă si 11 ani, căsătorită cu un medic indian. Of! Mi-a spus că nu mai poate lupta, dar știe că soțul nu va renunța niciodată și că va continua cu ultimul ciclu al chimioterapiei. Plângea și îmi spunea că vrea să doarmă un somn profund. Era atât de obosită! Era un efort atât de mare până și să se îmbrace, să mănânce, să vorbească, să plângă. Lucruri care pentru noi sunt normale, banale, pentru ea erau atât de obositoare, încât nu putea nici să mai respire. I-am dat și dânsei tragica veste: ,,nu mai putem face nimic”. Plângea și mă implora să o ajut, să o îndrum cum să vorbească cu copiii? Ce să le spună ca să nu-i supere? Am plâns și eu cu ea. Știu că nu e profesional, că nu trebuie să mă implic, teoria o știu, însă, înainte de toate, sunt om. Cu greu m-am adunat și i-am zis că nu e nevoie să spună nimic deosebit, nu e nevoie de cuvinte mari, copiii sunt foarte inteligenți și întotdeauna știu totul, chiar dacă noi, ca mame, dorim să-i protejăm ca niște leoaice. Ei simt totul. Ei sunt simpli, puri, nu sofisticați ca noi, iar simplitatea lor îi ajută să citească ochii sufletului fiecăruia. S-a liniștit. Fiind iarăși vorba doar de câteva săptămâni, i s-a permis soțului să vină în spital, să o ducă acasă, asta după multe zile de singurătate. Dorința ei a fost să se stingă în sânul familiei. Mă întreb și azi, oare de ce a fost pedepsită de acest COV-19 să se stingă sigură, fără familie în jur? De ce?
Ultimul caz e al unui bătrânele hazlii de 78 ani, confuză de altfel, al cărui fiu era polițist. Spun hazlie deoarece îi plăcea ceaiul. Îi plăcea așa de mult, încât eram într-o continuă negociere: ,,dacă vreți să-mi luați sânge, întâi vreau să-mi oferiți o ceașcă de ceai’’, ,,vreți să lucrez cu fizio, o ceașcă de ceai întâi’’ și o țineam într-o servire de ceai pe tot parcursul zilei. Era însă adorabilă! Bine, eu am o slăbiciune pentru bunicuțe. Nu vă spun că, drăgălașa de ea, era și surdă. Strigam, când mergeam la dânsa, de mă auzea și portarul (care tot o minune de om este, suferind tot de cancer în ultimul stadiu și care, în ciuda acestei suferințe, muncește zi de zi). Ne suna fiul polițist, cum v-am spus, și întreba de ce nu-i dăm ceai, că nu e omenește, că vrem să o omorâm (cu toate astea, nu m-am simțit deloc jignită). Noile legi în această perioadă a pandemiei permit vizitatorii doar luni, o persoană și asta la două zile, nu mai mult de o oră. Mă întreb: în pușcărie cât de des e permisă vizita și cât timp? Îi explicam toți fiului, că o doamnă la bucătărie muncește numai pentru dânsa și că primește întruna ceai. Dar era greu de crezut, atâta timp cât nu îi erau premise vizitele. Mama lui, sărmana, era singură, speriată, confuză, într-un spital mare. Ca totul să fie bine și să liniștim familia disperată, am cumpărat un fierbător de ceai și astfel asistenta și chiar pacienta putea să-și facă ceai de câte ori dorea. Povesteam cu ea la un ceai zilnic. Bunicuța aceasta avea tot cancer, dar spre deosebire de celelalte trei cazuri de mai sus, pronosticul era de ani, cu toate că era cea mai înaintată în vârstă. Știți, a făcut un biliary sepsis și se ruga așa: „Iisuse, ajută-mă’’, ,,Iisuse, vin’’, ,, Iisuse păzește-mi copiii de Corona Virus’’. Câtă disperare și neliniște erau în sufletul ei. Și pentru ce? Nu a murit nici de Corona Virus, nici de sepsis, dar e tot în spital, fără familie.
Ce au în comun toate aceste minunate suflete? O boală crâncenă și dureroasă, care după ani de luptă în cele mai mari chinuri, când se deformează fiecare părticică din propriul organism, ajung în spital, singuri, fără familii, să se zbată între viată și moarte, făcând eforturi să fie puternice pentru copiii lor. Încercați să vă imaginați! Vă mărturisesc că eu am făcut-o: singură în spital, mâncând aceeași mâncare, fără vizitatori, fără familie, fără ieșit din salon, văzând aceleași fețe stresate, cu telefoanele agățate la gât, grăbite de cele mai multe ori. Da, noi suntem aceștia, cei care fugim încontinuu, încercând să ,,acoperim’’ cât mai mulți pacienți. Mi-am imaginat cum e să mi se recolteze zilnic sânge, noaptea să nu dorm, deoarece vine asistenta să îmi ia tensiunea, pulsul, temperatura din două în două ore de cele mai multe ori, locuind cu zilele în aceeași încăpere, cu alte trei suflete la fel de mâhnite, obosite, îndurerate, secătuite de atâta plâns, așteptând să-mi vină sfârșitul. Da, puteam să văd moartea în ochii fiecăruia din aceste minunate suflete! Nu le voi uita niciodată.
Aceste persoane se sting de cancer, nu de COV-19. Ne macină durerea lor. Sunt zeci de pacienți care nu mai vin la spital de frica virusului, iar când vin, este prea târziu. Urâciosul infarct nu iartă pe nimeni. Puțini mai ajung la spital. Iar cancerul... of! După ciclurile de chimioterapie, majoritatea se luptă cu complicații fatale (neutropenic sepsis este doar un caz). Știți că orice pacient care se prezintă la spital cu febră este izolat direct, dus pe etajul cu COV 19, deoarece este considerat suspect? Până vin rezultatele care să confirme că e negativ, omul acela trăiește coșmarul vieții lui.
Oamenii aceștia minunați, atât de puternici, care ne învață zilnic puterea dragostei, a iubirii, a iertării și a recunoștinței, au atâta nevoie de liniștea familiilor lor. Găsind liniștea, s-ar putea apropia de Dumnezeu. Femeile amintite mai sus mi-au spus-o cu ochii lor blajini, stinși.
Dragii mei, nu avem nevoie să fim numiți ceea ce nu suntem. Nu suntem îngeri. Nu suntem zei. Nu putem da viața. Nu putem nici măcar salva o viață, dacă Dumnezeu nu ne-ar împuternici să facem asta, dacă Dumnezeu nu ar exista în sufletele noastre, în mințile noastre.
Avem nevoie de echilibru, nu de panică, haos, dezamăgire, disperare. Avem nevoie de voi să vă deschideți inimile către Dumnezeu. Îndreptați-vă ochii spre cer si cereți iertare și ajutor și pentru noi. Așa ne susțineți, așa ne ajutați, de asta avem nevoie ca de aer.
În încheiere, vă spun doar o frumoasă întâmplare, ce a avut loc în urmă cu câțiva ani, pe când practicam în Germania. Într-o binecuvântată zi de gardă, se întoarce o superbă bunicuță cochetă, delicată, la ușa cabinetului, unde aștepta un număr de pacienți și îmi spune: ,,Vă mulțumesc din suflet, sunteți un înger! A fost prima mea noapte în care am dormit fără durere și prima zi în care am reușit să-mi beau cafeaua cu rom, (nu avea dânsa voie, dar era un mic răsfăț de-al dânsei) pe terasa clinicii, alături de moșneagul meu care mă suportă de peste 60 de ani (se țineau de mână tot timpul, erau adorabili). Vă rog să mă ungeți din nou cu acel medicament și vă rog să-mi permiteți să vă fac o poză, ca să fiți cu mine peste tot de azi înainte”. Și am uns-o. Cu MIR (untdelemn sfințit cu mireasmă aparte s. NC)!
Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă dea putere să vă puteți ruga și pentru noi, căci fără rugăciune, biserică și Sfânta Împărtășanie, suntem doar niște ambalaje strălucitoare. Vă iubesc!
Lavinia Lăcrămioara Barry
N-ai cum să nu înțelegi mesajul Doamnei Doctor. Poate că vocile vectorilor de ură îndreptați împotriva Bisericii vor scoate la iveală astfel de voci. Obosite de gardă. Zâmbind printre lacrimi. Ele vor mărturisi la Judecata istoriei – asta o scriu pentru cei care nu cred în Judecata lui Dumnezeu- că Hristos nu este un străin în neamul românesc. Oriunde s-ar afla românul! Sărut mâna, Doamnă Doctor și prin mâna Dumitale mâna tuturor acelora care se fac priveghere de dragul oamenilor! Și care refuză să fie doar ambalaje...
Părintele Constantin Necula
Text preluat de la tribuna.ro
