Un complet de trei al Curţii Supreme de Justiţie a condamnat ieri pe generalul Victor Athanasie Stănculescu la 23 de ani de puşcărie, peste 33 de miliarde de lei despăgubiri civile şi – vai degradarea militară. Altfel spus, din martor într-un prim proces cuTimişoara, generalul Stănculescu a devenit acuzat şi, în final, condamnat, în redeschisul procesTimişoara. Nu cunosc în detaliu învinuirile aduse generalului Stănculescu şi nu am habar nici de argumentele probate în favoarea apărării sale. Altceva pun eu acum în discuţie. Şi anume că astăzi, la peste şaptezeci de ani trăiţi, generalul Stănculescu se vede pus într-o cumplită dilemă. Pe bună dreptate îşi poate pune chinuitoarele întrebări: oare ce ar fi fost mai bine, să trădez poporul român obidit şi să merg până în pânzele albe cu Ceauşescu, sau să-l trădez (de două ori) pe Ceauşescu şi să ajut astfel, în chip decisiv, la dărâmarea unei dictaturi odioase? Generalul Stănculescu n-a întârziat, ca alţii, în rătăcire faţă de popor, n-a făcut Revoluţia privind la televizor sau pe după perdea, şi iată răsplata. Dacă România postdecembristă n-a cunoscut dezastrele unui război civil, acest lucru se datorează în bună măsură genrealilor Stănculesuc şi Vlad. Vor fi având ambii păcate anterioare, dar în vâltoarea Revoluţiei au jucat cinstit, uneori chiar la disperare de cauză - şi ce au primit în schimb? Generalul Vlad a făcut puşcărie. Generalul Stănculescu stă s-o facă. Cu toţii ar trebui să fim recunoscători generalului Stănculescu pentru gesturile sale, de-a dreptul sinucigaşe, din 22 pi 25 decembrie 1989. Dar parcă sunt câteva personalităţi dublu îndatorate prezenţei de spirit şi autorităţii militare înfăţişate de generalul Stănculescu în momente-cheie ale istoriei noastre recente. Bunăoară, domnul general Dan Voinea – mai marele de azi peste Parchetele Militare – este, credem, dator cu o viaţă generalului Stănculescu, pentru modul în care cel mai ascultat general din Armata Română la acea dată a asigurat viaţa procurorului militar de atunci în timpul procesului Ceauşescu de la Târgovişte. Şi nu în ultimul rând, domnul preşedinte Constantinescu, mai mult decât noi toţi, este beneficiarul celor două acte de trădare riscate de generalul Stănculescu în 22 şi 25 decembrie.
Domnule preşedinte Constantinescu, istoria este plină de învăţăminte, dar şi de capricioase similitudini. Vă reamintesc că în anul pătimirii româneşti – 1940 – un şef de stat român a trimis în surghiun, la Mănăstirea Bistriţa, pe cel mai integru şi popular general din vremea aceea, generalul Ion Antonescu. Ostracizarea a avut efect de bumerang: generalul Antonescu triumfând, în cele din urmă, peste orgoliul unui monarh abdicat. Să nu ne grăbim cu sentinţele peste capul celui care şi astăzi este cel mai popular general din România. Doar dacă nu i se dovedeşte şi nu i se pregăteşte o martirizare în plus, într-oţarăaflată într-o deja primejdioasă derivă.
Şi ar mai fi ceva, peste toate. Domnule preşedinte Constantinescu, în ţara în care fostul general trădător Pacepa este reabilitat, generalul Stănculescu merită măcar libertatea, pentru 22 şi 25 decembrie 1989, dacă nu pentru altceva.
Probabil, veţi spune că este un caz de justiţie, în care principiul separaţiei puterilor în stat nu vă permite să vă amestecaţi. Aveţi dreptate. De fapt, eu am făcut acest recurs din istorie – pentru istorie - în dorinţa sinceră de a avertiza, o dată în plus, că cine uită istoria riscă s-o repete, şi poate că nu în părţile ei cele mai faste.
MARIUS TUCĂ
P.S. Domnule general Stănculescu, aţi cohcetat – mai în glumă, mai în serios – cu gândul la dictatura militară, la candidatura pentru Preşedinţiei şi iată unde aţi ajuns. Cine ştie, poate dezminţirile ferme ale uni general mântuit ar readuce pacea-n suflete şi în Cetate.
