Citesc și recitesc de câteva ori un fragment din memoriile actorului Marlon Brando. În opinia sa, „jocul este cel mai puţin misterios meșteșug. Toată lumea joacă, fie că este vorba de un copil mic, care învață repede cum să se poarte ca să atragă atenţia mamei sau de un soţ și o soție în ritualurile zilnice ale unei căsătorii, cu toate artificiile şi rolurile proprii unei relaţii conjugale. Politicienii sunt cei mai insipizi şi mai proști actori. E greu de imaginat că un om poate trăi în lume fără să joace un rol. Este un mecanism social necesar, pe care-l folosim pentru a ne proteja interesele și a câștiga avantaje în toate domeniile vieții, deoarece este instinctiv, o abilitate înnăscută. De fiecare dată când dorim ceva de la cineva, sau când vrem să ascundem ceva sau să simulăm, jucăm un rol. Majoritatea oamenilor o fac toată ziua. Când nu simţim sentimentele pe care cineva le așteaptă de la noi și vrem să-i facem plăcere, simulăm; ne arătăm entuziasmați de proiectul său, chiar dacă ne plictiseşte. Cineva ne spune ceva care ne rănește, dar ne ascundem durerea. Diferenţa este că majoritatea oamenilor joacă inconștient și automat, în timp ce actorii de teatru și film o fac pentru a spune o poveste. De fapt, majoritatea actorilor fac cele mai bune prestații după ce coboară de pe scenă.”[1] N-am a-l contrazice pe imensul star de cinema , doar o remarcă mi-aș îngădui, referitoare la politicieni. Cum să susții că ei sunt „cei mai insipizi și proști actori”? Îndeosebi când ai trăit în America, acolo unde tocmai prestațiile actoricești i-au adus pe unii, nu puțini !, la Casa Albă, în rolul de președinte! Apoi, să nu-l uităm pe Hitler, un actor desăvârșit! Ori pe Mussolini, pe Berlusconi și pe câți alții ! La noi, Traian Băsescu și-a jucat perfect partitura proprie, chiar dacă clovneriile lui ne-au dus pe fundul prăpastiei.
Sigur, „s-ar putea să existe o anumită corelaţie între înfățișare și abilităţi (un om care arată ca un sportiv este, cel mai probabil, sportiv), dar, dacă respectivul a avut un oarecare succes deși nu părea făcut pentru rol, aceasta este o informaţie relevantă, chiar crucială.
Nu este de mirare, așadar, că postul de director executiv al țării a fost ocupat odată de un fost actor, Ronald Reagan. De fapt, cel mai bun actor este unul pe care nimeni nu-l bănuiește a fi actor: dacă îl privim mai îndeaproape pe Barack Obama, constatăm că el a fost un actor și mai bun - studiile simandicoase în Ivy League[2], combinate cu o reputaţie de liberal, sunt convingătoare când vine vorba despre construirea unei imagini.”[3] Dar exemplul care nu-mi dă pace neam este Volodimir Zelenski, împins pe o scenă de cinicul regizor euro-atlantic. Ruteanul, îmbătat de laudele primite după filmul Slujitorul poporului,
a acceptat să interpreteze și în viața reală rolul de președinte, în schimbul destrămării și ruinării Ucrainei, precum și a zecilor de cadavre dinlăuntrul propriilor granițe...
Mă întorc iarăși la Marlon Brando, care ne mărturisește că „actoria, și nu prostituția, este cea mai veche meserie din lume”.[4] Ce te faci însă cu actorii politici dedați prostituției, de dragul smulgerii voturilor? De aceea, mi se face greață la gândul că, din vară încolo, alde Ciolacu, Ciucă, Simion și Șoșoacă se vor produce în spectacole obscene la bara electorală, un striptease politic dezgustător și insalubru. Dar, nu-i așa?, democrația e cel mai mic rău dintre toate formele de guvernare a plebei...
Așadar, să înceapă distracția ! Pardon, jocul !
[1] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama
[2] Ivy League este denumirea unui grup de opt instituții de învățământ superior din nord-estul SUA, reunite inițial la nivelul echipelor sportive și recunoscute pentru excelența studiilor, exigența procesului de admitere și elitismul social promovat. Cuprinde universitățile Brown, Columbia, Cornell, Harvard, Pennsylvania, Princeton și Yale și Colegiul Dartmouth. (N. trad.)
[3] Nassim Nicholas Taleb, Când pielea ta e în joc: asimetrii ascunse în viața de zi cu zi
[4] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama
