Întrebată de un reporter dacă vizitează locurile pe unde ajunge, Gabriela Szabo a răspuns: „Nu fac turism, eu merg pe unde merg ca atletă. Şi treaba mea este să mă pregătesc pentru concursurile în care iau startul. Îmi închipui că unii mă individază că mă plimb prin toată lumea, dar, repet, eu nu fac turism. Poate mai târziu voi avea timp şi de asta”. Şi când te gândeşti că unii se ocupă doar cu „turismul”, atunci când sunt trimişi pe banii statului în străinătate. Dar nu asta vroiam să spun aici. Răspunsul dat de Gabi Szabo arată nu numai seriozitatea sa extraordinară, ci şi faptul că marea performanţă înseamnă în primul rând sacrificii, unele dintre ele incredibile. Toate aceste rezultate senzaţionale obnţinute recent de sportivii noştri plasează România pe o orbită înaltă, aflată la mii de ani lumină dinstanţă de ceea ce se întâmplă acasă. Ei, sportivii noştri de aur, urcaţi pe cele mai înalte trepte ale podiumului, cu ochii în lacrimi de bucurie şi cununi de lauri puse pe frunte, toatea astea întâmplându-se în acordurile imnului naţional, şi noi, aici, năpădiţi de meningită şi cu ochii plini de conjunctivită! Iată două imagini ale aceleiaşi ţări total diferite! Na, cu o Românie de vis, de pus în ramă şi trimisă peste tot în lume, alta de coşmar, bună de aruncat la coşul de gunoi, dar reală.
Ca să ne întoarcem de unde am plecat, întrebată ce ziceau părinţii săi imediat după cursa care i-a adus medalia de aur, Gabi Szabo a dat un răspuns trist, dar atât de adevărat: „Ştiţi cum sunt părinţii, plângeau, erau fericiţi. Noi nu ştim ce este cu adevărat în sufletul lor, suntem prea ocupaţi!
MARIUS TUCĂ
