Tabloul este cât se poate de sumbru: mii de oameni ajunşi în pragul disperării manifestează pe străzi în toată ţara. Probabil că sunt mulţi care-şi freacă mâinile de bucrie când văd ceea ce se întâmplă. Şi fac acest lucru gândindu-se că actuala Putere va fi schimbată mai curând decât credeau unii şi sperau alţii. Că mai marii zilei îşi merită soarta este una. Dar că tot ceea ce se întâmplă este foarte trist, mai mult decât îngrijorător, este alta. Nu mai e vorba de schimbarea nu ştiu cui, de nemulţumirea lui X sau Y, este vorba de ţară, de România. La zece ani de la Revoluţie, la zece ani de când a inspirat pentru prima dată aerul libertăţii, România se află în stare de moarte clinică. Plină de cicatrici, sleită de puteri, schingiuită, chiar siluită, pare a fi mai degrabă un cadavru.
Sau, în cel mai bun caz, o fiinţă în care abia mai pâlpâie viaţa, speranţa. Ca şi când n-ar fi avut parte în toţi aceşti ani de libertatea cucerită în decembrie ‚89, ci mai degrabă ar fi fost hăituită prin pădurile Europei de Est pentru a fi adusă în faţa plutonului de execuţie, pusă la zid. Dacă am lua bucuria şi speranţa – uriaşe – trăite în decembrie 1989 şi le-am pune în trupurile noastre de acum, probabil că ne-am chirci pe loc, cu picioarele la gură, privind în gol undeva departe, nicăieri. Asta e imaginea „frumoasă” a României, cumva poetică. Adevărata imagine este cea aunui organism în care abia mai pâlpâie viaţa, gata să facă pasul spre nefiinţă. Şi atunci ce motiv am avea să ne bucurăm când vedem ceea ce se întâmplă cu oamenii care protesteazăĂ Nici unul
MARIUS TUCĂ
