Ne-am obişnuit cu băltirea, cu mocirla. Măsuri luate anapoda de aleşii noştri, măsuri care ar trebui să arunce poporul în aer nu fac decât să nască zâmbete amare. Nimeni nu-şi mai pune întrebarea până când? Am devenit o naţiune predispusă mai degrabă la resemnare decât la revoltă. Am devenit nobil popor, un fel de cal de lemn bună de încălecat sub toate regimurile, sub toate vremurile, bun de încălecat şi de condus de toţi neaveniţii şi frustraţii. De lemn, dar nu avem nici măcar proprietatea acestuia de a plezni, de a crăpa sub povara greutăţilor. Un neam pentru care povara, supunerea şi resemnarea au devenit calităţi cu care, culmea, am ajuns să ne şi mândrim. Concepţia noastră despre lume şi viaţă se mărgineşte la supravieţuire şi îndurare. Aşteptăm să răsară Soarele şi pe strada noastră de zeci de ani, ştiind foarte bine că populăm mai degrabă subsolurile decât suprafaţa. Reacţia noastră la toate nedreptăţile care ni se fac zi de zi atinge, în cel mai bun caz, băşcălia, ca formă ultimă de protest. Răbdarea noastră e fără limită, fără margini. Există generaţii întregi careş i-au găsit sfârşitul cu răbdarea pe buze şi-n suflet. Condamnarea de către noi înşine la supunere, supravieţuire şi resemnare înseamnă de fapt condamnarea poporului român. Rămâne de văzut care ne va fi pedeapsa. Până atunci, bineînţeles, nu mişcăm un deget, aştetpăm cuminţi şi ne rugăm la Dumnezeu...
