Deunăzi, la începutul conflictului militar palestiniano-israelian,  președintele Turciei a ținut să precizeze, în răspăr cu linia generală  a noii  corectitudini politice, că „Hamas nu este o grupare teroristă, este un grup de eliberatori care își protejează pământul. Faptul că cei care au mobilizat lumea în favoarea Ucrainei nu s-au pronunțat împotriva masacrelor din Gaza este cel mai flagrant semn al ipocriziei lor. Atâta timp cât oameni nevinovați continuă să moară în Gaza, nicio navă sau avion trimis în regiunea noastră nu va aduce pacea"[1]. Păi, dacă tot veni vorba despre ipocrizie, de ce sultanul de la Ankara nu susține aceeași teză și în privința Organizației Separatiste  Kurde (PKK) din țara sa, care luptă pentru o cauză identică: independența teritorială și  autodeterminarea statală? Sigur, în această problemă, otomanii îi au aliați  pe yankei, care au declarat Partidul Minoritarilor din Kurdistan ca fiind o grupare teroristă...

Dar nu mă mai miră nimic când vine vorba despre șefii de stat, ei sunt maeștrii în arta simulării și disimulării și brusc îmi vine în minte o scenă avându-l ca protagonist pe  nefericitul JFK, actorul Marlon Brando  povestind că, „la o strângere de fonduri la care am participat, Kennedy a început la un moment dat să treacă pe la mese, schimbând câteva cuvinte cu oamenii și strângând mâinile tuturor.

- Trebuie să fii destul de plictisit de toate astea, i-am spus când a ajuns la mine.

- De fapt, mi-a spus, puţin surprins și poate ofensat, nu sunt plictisit deloc. Mă interesează ce au oamenii de spus, care sunt opiniile lor...

- Haide, i-am zis. Vrei să spui că te distrează la nebunie să stai aici şi să faci conversaţie de doi bani cu o mulțime de doamne vopsite?

- Îmi plac doamnele astea, mi-a zis Kennedy.

- Ei, haide.

Kennedy s-a uitat la mine cu o ostilitate și o suspiciune nedisimulate, până când i-am zâmbit și i-am spus:

- Nu poți să fii atât de serios.

Mi-a întors zâmbetul - şi era un zâmbet plăcut - când și-a dat seama că nu voiam să fiu critic, ci pur și simplu voiam să spun că mi-aş dori ca măcar o dată să aud un politician spunând adevărul.”[2]

De parcă era  singurul care își dorea asta...  Numai că babă frumoasă și președinte sincer  nu prea s-au pomenit !

 

                                                            *

 

          Apropo, același Marlon Brando  face o mărturisire de luat aminte: „Pe măsură ce am îmbătrânit, nu mai sunt atât de sigur de lucrurile în care credeam atunci, dar acelea erau alte vremuri. Aproape toată viața, o lume în alb și negru mi s-a părut mai atractivă și mai convenabilă, pentru că era mai ușor de știut cui  să mă alătur. Ca atunci când mă alăturasem teroriștilor evrei fără să recunosc faptul că omorau palestinieni inocenți în lupta lor pentru crearea statului Israel, credeam că lucrurile erau bune sau rele, fără stadii intermediare, și voiam să fiu și sigur că mă aflam întotdeauna de partea binelui.”[3]

             Bolile tinereții nu iartă pe nimeni, indiferent de timp și de meridian, sunt universale și perpetue. Maniheismul ne ia în stăpânire judecățile de valoare încă din anotimpul tuleielor și abia din a doua jumătate  a vieții ne slăbește din strânsoare. Oho, și ce  revelații avem să  trăim apoi, și ce dezamăgiri,  și ce lămuriri, cam toate ingredientele înțelepciunii. Adică ale renunțării la certitudinile de lapte...

 Procesul cu pricina nu l-a ocolit nici pe starul de cinema tocmai citat, care recunoaște recunoscător: „Am fost crescut în mare parte de aceşti evrei. Trăiam într-o lume a evreilor. Ei îmi erau profesori; îmi erau patroni; îmi erau prieteni.”[4]  Pentru ca, în cele din urmă, să-și justifice  și opțiunile  juvenile:  „La vremea respectivă, eram indignat împreună cu majoritatea oamenilor, atât evrei, cât şi neevrei, de faptul că britanicii opreau vasele care-i purtau pe supraviețuitorii pe jumătate morți de foame ai lagărelor lui Hitler către o nouă viață - oameni lipsiţi de mâncare, lipsiţi de orice fel de bunuri, cu excepția puţinei lor speranţe, și ea pe cale să moară, cu copii care încă mai sufereau de tifos și hemoragii interne. Era revoltător să vezi că oameni care abia fuseseră eliberați de la Bergen-Belse, Dachau și Auschwitz erau opriți în mijlocul mării de navele de război britanice și internaţi din nou în spatele sârmelor ghimpate în Cipru. Nu ştiam pe atunci că teroriștii evrei omorau fără discriminare arabi și-i transformau în refugiaţi, pentru a le lua pământul; de asemenea, nu înţelegeam că britanicii luaseră asupra lor realizarea mutării forțate a milioane de arabi care locuiseră pe acel pământ la fel de mult ca și evreii biblici.”[5]  Culisele unor întâmplări niciodată aduse la cunoștința publicului larg, o complicitate  globală mereu în stare să aprindă scânteia războaielor regionale  ori mondiale.

 La final, starul hollywoodian găsește și secretul supraviețuirii  și realizărilor  excepționale ale poporului ales: „După ce am vorbit cu mulți evrei și am citit despre istoria și cultura lor, am ajuns la concluzia că, în cele din urmă, a fi evreu este mai degrabă un fenomen cultural decât unul genetic. E o stare de spirit. În idish există un cuvânt,  seychel, care oferă o cheie pentru înțelegerea celor mai profunde aspecte ale culturii evreiești. Înseamnă să cauţi cunoașterea și să lași în urma ta o lume mai bună decât cea pe care ai găsit-o. Evreii respectă educația și munca grea și transmit aceste valori de la o generaţie la alta. Din câte-mi dau seama, acest dinamism și perfecționism sunt egalate numai în anumite culturi asiatice. Această tradiţie culturală trebuie să fie explicaţia succesului lor extraordinar - împreună cu iudaismul, singura  trăsătură de fond care a supraviețuit dispersării lor în întreaga lume.”[6]

 Doar că statutul  acesta are și umbre pe potrivă, așa cum vom vedea în continuare...

                                                *

 

Am în față o listă cu  expulzările evreilor din țările europene, începând din 1080 (Franța) și terminând cu 1933 (Germania). Cu mici și nesemnificative  excepții, cam toate statele de pe „Bătrânul Continent”  au practicat această măsură  extremă și te întrebi, fără să fii antisemit,  ce le-a determinat,  deoarece urzirea unei conspirații  la nivel european împotriva sinonismului e o teorie  imposibil de susținut. Iar celor care strâmbă din nas, îi invit să  ia aminte la  rătăcirea de 40 de ani a lui Moise, în fruntea  norodului său, alungat din motive lesne de dedus din paginile  Bibliei. Să aibă dreptate Gideon Levy când spune un adevăr incomod pentru semenii săi? Fiindcă  gazetarul evreu nu se sfiește să pună degetul pe o rană  veche de  când  lumea: „Cele trei principii, care ne permit nouă, israelienilor, să trăim atât de uşor cu această realitate brutală: A. Majoritatea israelienilor, dacă nu toţi, cred profund că noi suntem poporul ales. Şi, dacă suntem poporul ales, avem dreptul să facem tot ce vrem. (...). B. (...) Niciodată (în istoria ocupaţiei) ocupantul nu s-a prezentat ca victimă. Nu doar victima, ci singura victimă din jur. (...) C. Dezumanizarea sistematică a palestinienilor, care ne permite nouă, israelienilor, să trăim liniştiţi deplin, fiindcă ştim că suntem victimele. (...) Pentru că, dacă nu sunt fiinţe umane ca noi, atunci nu este cu adevărat o chestiune de drepturile omului.”[7]

Dezumanizarea la care ziaristul  se referă este însă rezultatul manipulării perfide prin mijlocirea mass-media americane, aflate, cu puține excepții, în mâinile evreilor. Realitate denunțată chiar  de către  Gideon Levy într-un discurs rostit la Washington în 2015: „Cred că, dacă n-ar fi lobby-ul evreiesc, Israelul ar fi astăzi un loc mai bun de a trăi în el (...), Statele Unite ar fi un loc mai bun şi mai democratic.”[8] Vasăzică, o „prietenie coruptă”, vorba aceluiași „denunțător”, niciodată ascunsă de cei doi parteneri.

         

                                                                        *

 

De pildă, în urmă cu 50 de ani, în octombrie,  Isarelul a fost zguduit de Războiul de Iom Kipur. Golda Meir, în memoriile sale, relatează pas cu pas tot ce s-a petrecut atunci: „Era o noapte caldă și liniștită, iar prin fereastra deschisă puteam auzi  vocile invitaţilor vorbind în tihnă în grădina de dedesubt. O dată sau de două ori, câinele copiilor a lătrat, dar în rest era o noapte tipică de Iom Kipur, tăcută. Am stat trează ore în șir. În cele din urmă cred că am aţipit. Apoi, în jurul orei patru dimineaţa, a sunat telefonul de lângă patul meu. Era secretarul meu militar. Primiseră informaţia că egiptenii şi sirienii vor lansa un atac comun asupra Israelului «la sfârşitul după-amiezii». Nu mai exista nicio îndoială. Sursa de informaţii era autorizată. I-am spus lui Lior să le ceară lui Dayan, Dado, Allon și Galili să fie în biroul meu înainte de ora 7. Pe drum, am zărit un bătrân care mergea la sinagogă cu şalul de rugăciune pe umeri, ținând de mână un copil mic. Păreau înseşi simbolurile iudaismului și-mi amintesc că mă gândeam cu tristeţe că tinerii din tot Israelul, care posteau astăzi în sinagogi, vor fi chemaţi la arme tocmai din mijlocul rugăciunilor lor.

La ora opt a început şedinţa. Dayan și Dado aveau păreri diferite privind amploarea mobilizării. Șeful Marelui Stat Major a recomandat chemarea sub arme a întregii forțe aeriene și a patru divizii care, mobilizate imediat, puteau intra în acţiune a doua zi, adică duminică. Dayan, pe de altă parte, era în favoarea convocării forţelor aeriene şi a doar două divizii (una pentru nord şi una pentru sud), argumentând că, dacă am fi făcut o mobilizare completă înainte de a se trage un singur foc de armă, mapamondul ar fi avut o scuză pentru a ne numi  «agresori». În plus, el credea că forța aeriană plus două divizii puteau face față, iar dacă spre seară situaţia se înrăutățea, puteam oricând să lărgim mobilizarea în câteva ore. «Aceasta este sugestia mea», mi-a spus el, «dar nu voi demisiona dacă decideți împotriva mea.»

«Doamne», m-am gândit, «eu trebuie să decid care dintre ei are dreptate?» Dar cu voce tare am spus doar că aveam un singur criteriu: dacă într-adevăr va fi să existe un război, atunci va trebui să ne aflăm în cea mai bună poziţie posibil. Convocarea ar trebui să se facă așa cum sugerase Dado. A fost însă singura zi din an în care chiar și legendara noastră capacitate rapidă de mobilizare ne-a dezamăgit parțial.

Dado a fost în favoarea unui atac preventiv, deoarece era clar că războiul era inevitabil.

- Vreau să ştiţi, a spus el, că forța noastră aeriană poate fi pregătită să lovească la prânz, dar trebuie să-mi daţi undă verde acum. Dacă vom putea desfăşura acest prim atac, va fi un mare avantaj pentru noi.

Dar eu mă hotărâsem deja.

- Dado, i-am spus, cunosc toate argumentele în favoarea unui atac preventiv, dar sunt împotriva lui. Nu știm acum niciunul dintre noi ce ne va rezerva viitorul, dar există întotdeauna posibilitatea să avem nevoie de ajutor, iar dacă lovim primii, nu vom primi nimic de la nimeni (subl.m.). Aş vrea să spun da, pentru că ştiu ce ar însemna, dar cu inima strânsă voi spune nu.

Apoi Dayan şi Dado s-au dus în birourile lor, iar eu i-am spus lui Simcha Dinitz (acum ambasadorul nostru la Washington, care se întâmpla să fie în Israel în acea săptămână) să se întoarcă imediat în Statele Unite şi l-am chemat pe Menachem Begin pentru a-i povesti ce se întâmplă. Am cerut, de asemenea, o şedinţă de cabinet la prânz și l-am chemat pe ambasadorul american de atunci, Kenneth Keating[9], să vină să mă vadă. L-am informat asupra a două chestiuni şi anume că, potrivit serviciilor noastre de informații, atacurile vor începe după-amiaza târziu şi că nu vom lovi noi primii (subl.m.). Poate s-ar mai putea face ceva, i-am sugerat, pentru a evita războiul, dacă SUA ar interveni pe lângă ruși sau poate chiar direct pe lângă sirieni şi egipteni. În orice caz, noi nu vom iniția un atac preventiv.  Am vrut ca el să ştie asta şi să transmită informaţia cât mai curând posibil la Washington. Ambasadorul Keating a fost un prieten foarte bun al Israelului timp de mulți ani, atât în Senatul SUA, cât şi în Israel. Era un om pe care îl apreciam şi în care aveam încredere, iar în acea dimineață îngrozitoare i-am fost recunoscătoare pentru ajutor și înțelegere (subl.m.).

Cabinetul s-a reunit la prânz pentru a asculta o descriere completă a situației, inclusiv decizia de a mobiliza rezerviştii și hotărârea mea în privința unui atac preventiv. Nimeni n-a ridicat niciun fel de obiecţii. Apoi, în timpul întrevederii, secretarul meu militar a dat buzna în sală cu vestea că se auzeau împușcături și aproape imediat au pornit primele sirene de raid aerian din Tel Aviv. Războiul începuse.

Nu numai că nu fuseserăm avertizați la timp, dar luptam pe două fronturi simultan şi o făceam cu inamici care se pregăteau de ani de zile să ne  atace. Eram depășiți - în arme, tancuri, avioane şi oameni - şi ne aflam într-un grav dezavantaj psihologic. Șocul nu s-a datorat doar modului în care începuse războiul, ci şi faptului că o serie de presupuneri de bază s-au dovedit a fi greșite: probabilitatea scăzută a unui atac în octombrie, certitudinea că vom fi avertizaţi cu suficient de mult timp înainte de orice atac şi convingerea că îi vom putea împiedica pe egipteni să traverseze Canalul Suez. Circumstanţele n-ar fi putut fi mai rele de atât. În primele două sau trei zile de război, doar o linie subţire de tineri curajoși s-a aflat între noi şi dezastru. Şi niciun cuvânt de-al meu nu poate exprima vreodată recunoştința poporului lui Israel faţă de acei băieţi de la Canal şi de pe Înălțimile Golan. Au luptat și au căzut ca niște lei, dar n-au avut nicio șansă încă de la început.

Nu voi încerca să descriu cum au fost acele zile pentru mine. Cred că este suficient să spun că nu puteam să plâng nici măcar când rămâneam singură. Dar eram foarte rar singură. Stăteam în birou în cea mai mare parte a timpului, deși mă duceam din când în când în Camera de Război, iar uneori Lou mă trimitea acasă să mă întind până când telefonul mă chema înapoi. Erau şedinţe toată ziua și toată noaptea, întrerupte neîncetat de telefoane de la Washington și de veşti proaste de pe front (subl.m.).  Planurile erau prezentate, analizate şi dezbătute. Nu suportam să lipsesc de la birou mai mult de o oră, deoarece Dayan, Dado, oamenii de la Ministerul de Externe şi diverși miniștri veneau în permanență fie pentru a-mi raporta cele mai recente evoluţii, fie pentru a-mi cere sfatul în diverse chestiuni.

Dar chiar şi în cele mai grele zile de la început, când știam deja ce pierderi suferim, am avut încredere deplină în soldaţii şi în ofiţerii noștri, în spiritul Forțelor de Apărare ale Israelului şi în capacitatea lor de a face față oricărei provocări, şi nu mi-am pierdut niciodată nădejdea în victoria noastră finală. Ştiam că vom învinge mai devreme sau mai târziu, dar fiecare raport privind preţul în vieţi omenești pe care-l plăteam era ca un cuţit ce mi se învârtea în inimă, iar ziua în care am ascultat cea mai pesimistă predicție pe careo auzisem până atunci n-o voi uita niciodată.

În după-amiaza zilei de 7 octombrie, Dayan s-a întors de pe front și a cerut să mă vadă imediat. Mi-a spus că în opinia sa situaţia din sud era atât de gravă încât ar trebui să ne retragem substanţial și să stabilim o nouă linie defensivă. L-am ascultat cu groază. Allon, Galili și secretarul meu militar se aflau în cameră. Apoi l-am rugat pe Dado să intre şi el. Avea o altă sugestie - să continuăm ofensiva în sud. A întrebat dacă poate merge pe frontul de sud pentru a supraveghea el însuşi situația și a cerut permisiunea dea lua orice decizie ar trebui luată la faţa locului. Dayan a fost de acord şi Dado a plecat. În acea noapte am convocat o şedinţă de cabinet și am obținut aprobarea miniștrilor pentru a lansa un contraatac împotriva egiptenilor pe 8 octombrie. Când am rămas singură în sală, am închis ochii și am stat perfect nemişcată timp de un minut. Cred că dacă n-aș fi învăţat în toţi acei ani cum să fiu puternică, m-aș fi prăbușit atunci. Dar n-am făcut-o.

Egiptenii traversaseră Canalul, iar forțele noastre din Sinai fuseseră lovite puternic. Sirienii pătrunseseră în profunzime pe Înălțimile Golan. Pe ambele fronturi, pierderile erau deja foarte mari. Întrebarea arzătoare era dacă ar trebui să spunem naţiunii cât de gravă era cu adevărat situația momentului, dar eu am fost încredințată că ar trebui să mai așteptăm o vreme. Măcar asta puteam face pentru soldaţii noştri şi pentru familiile lor, să păstrăm adevărul pentru noi înşine alte câteva zile. Cu toate acestea, o declaraţie trebuia dată imediat, aşa că în prima zi de război m-am adresat cetățenilor Israelului. A fost una dintre cele mai dificile misiuni din viaţa mea, pentru că ştiam că, de dragul tuturor, nu puteam spune tot ce se întâmplă. Vorbind unei naţiuni care nu avea încă nicio idee despre preţul teribil ce se plătea în nord și în sud sau despre pericolul cu care se confrunta Israelul până ce rezerviștii nu erau complet mobilizați şi în acțiune, am spus:

Nu avem nicio îndoială că vom învinge. Dar suntem convinși totodată că această reînnoire a agresiunii egiptene și siriene este un act de nebunie. Am făcut tot ce ne-a stat în putință pentru a preveni izbucnirea războiului. Am făcut apel la cei care au influență politică să o folosească pentru a zădărnici acest gest infam al liderilor egipteni și sirieni. Cât încă mai era timp, am înștiințat țările prietene cu privire la informațiile confirmate pe care le aveam despre planurile de ofensivă împotriva Israelului. Le-am cerut să facă tot ce le stă în putință pentru a preveni războiul, dar atacul egiptean și sirian a început.

           Duminică, Dayan a venit în birou meu. A închis ușa și s-a postat în fața mea.

- Vrei să demisionez? m-a întrebat. Sunt pregătit să o fac dacă tu crezi că ar trebui. Dacă nu am încrederea ta, nu pot continua.

I-am spus - şi nu am regretat niciodată asta - că trebuie să rămână în funcția de ministru al apărării. Am decis să îl trimitem pe Bar-Lev în nord pentru a evalua personal situația. Apoi, am început negocierile pentru a obţine ajutor militar din partea SUA (subl.m.). A fost necesar să se ia foarte rapid decizii - şi obligatoriu să fie cele corecte. Nu mai era timp și nici loc pentru marjă de eroare.

Până miercuri, în a cincea zi de război, îi împinseserăm pe sirieni înapoi peste linia verde din 1967 şi începuserăm atacul în Siria, în timp ce în Sinai situaţia era suficient de stabilă pentru a lua în considerare traversarea Canalului. Dar ce se întâmpla dacă trupele noastre treceau și apoi erau prinse în capcană? De asemenea, a trebuit să am în vedere posibilitatea ca războiul să nu fie unul scurt și să ne trezim fără avioanele, tancurile şi muniţia necesare. Aveam nevoie disperată de aceste arme şi la început ele întârziau să apară.

Vorbeam cu Dinitz la Washington indiferent de ora din zi sau din noapte (subl.m.). Unde era transportul aerian? De ce nu era încă în desfășurare? Îmi amintesc că l-am sunat o dată la ora trei dimineaţa, ora Washingtonului, şi mi-a spus:

- Nu pot vorbi cu nimeni acum, Golda. E mult prea devreme.

Dar n-am putut să ascult motivul.

Ştiam că preşedintele Nixon promisese să ne ajute și experiența mea anterioară cu el îmi dădea certitudinea că nu ne va dezamăgi. Daţi-mi voie să repet în acest moment ceva ce am mai spus de multe ori înainte (de obicei, spre enervarea extremă a multora dintre prietenii mei americani). Indiferent cum îl va judeca istoria pe Richard Nixon - şi este posibil ca verdictul să fie foarte dur -, trebuie totuşi să se consemneze pentru totdeauna că n-a încălcat nici măcar una dintre promisiunile pe care ni le-a făcut (subl.m.).  Atunci de ce exista o întârziere?

- Nu-mi pasă cât e ceasul, m-am înfuriat pe Dinitz. Sună-l pe Kissinger acum. În miez de noapte. Avem nevoie de ajutor astăzi, pentru că mâine ar putea fi prea târziu.

Este deja publică povestea acestei întârzieri, a reticenței iniţiale  a Departamentului de Apărare al SUA de a ne trimite provizii militare cu avioane americane şi a problemelor care au apărut atunci când am căutat febril să cumpărăm alte avioane - pe când în tot acest timp uriașe transporturi de ajutor sovietic erau aduse pe mare şi pe calea aerului în Egipt și în Siria. Iar noi pierdeam avioane într-un ritm îngrijorător (nu în bătălii aeriene, ci din cauza rachetelor sovietice de pe ambele fronturi). Fiecare oră de așteptare însemna un secol pentru mine, dar n-aveam ca alternativă decât să mă ţin bine şi să sper că următoarea oră va aduce veşti mai bune. L-am sunat pe Dinitz și i-am spus că sunt gata să zbor incognito la Washington pentru a mă întâlni cu Nixon, dacă el crede că se poate aranja (subl.m.). «Află imediat», i-am spus, «vreau să plec cât mai repede posibil.»

Dar nu a fost necesar. În cele din urmă, Nixon însuşi a ordonat trimiterea uriaşelor C-5 Galaxy, iar primul zbor a sosit în a noua zi de război, pe 14 octombrie. Transportul aerian a fost neprețuit. Nu numai că ne-a ridicat moralul, dar a servit şi la clarificarea poziţiei americane în fața Uniunii Sovietice şi, fără îndoială, a făcut posibilă victoria noastră (subl.m.). Când am auzit că avioanele au aterizat la Lydda, am plâns pentru prima dată de la începutul războiului, deşi nu pentru ultima dată. Aceea a fost şi ziua în care am publicat prima listă a victimelor: 656 de israelieni muriseră deja în luptă.

Dar nici chiar acele Galaxy care ne-au adus tancuri, muniţie, îmbrăcăminte, provizii medicale şi rachete aer-aer n-au putut transporta tot ce era necesar. Cum rămânea cu avioanele? Avioanele Phantom şi Skyhawk trebuiau realimentate pe drum, așa că s-a făcut asta în aer. Dar în cele din urmă au sosit - la fel ca Galaxy care au aterizat în Lydda - uneori în ritm de unul la fiecare cincisprezece minute.

Când totul s-a terminat, în primăvară, colonelul american care se ocupase de transportul aerian s-a întors în Israel cu soția sa și au venit să mă vadă. Erau niște tineri încântători, plini de entuziasm pentru ţară şi de admiraţie pentru echipajele noastre de la sol, care învăţaseră aproape peste noapte să folosească echipamentul special pentru descărcarea acelor giganţi. Îmi amintesc că am mers o dată la Lydda să văd cum sosesc avioanele Galaxy. Arătau ca un fel de imenși monştri zburători preistorici şi mi-am zis: «Slavă Domnului c-am avut dreptate să resping ideea unui atac preventiv!»  Poate c-ar fi salvat vieți la început, dar sunt sigură că nu am fi avut acel transport aerian care cruța acum atât de multe vieți (subl.m.).”[10] Cinism stupefiant, Israelul pierzând  2500 de oameni.

 Destui susțin că și acum, deși serviciile secrete de la Tel Aviv  avertizaseră că Hamas își va ataca dușmanul istoric, nu s-a luat nicio măsură, ceea ce a dus la moartea a sute de victime colaterale. Așa că te întrebi dacă nu cumva  și  Benjamin  Netanyahu a  gândit asemenea predecesoarei sale, Golda Meir... Că n-o fi vorbit aiurea Ehud Olmert, cum că succesorul său are o „cădere nervoasă” și că „e un  pericol pentru Israel”:  „El a fost distrus emoțional, asta e sigur. Adică i s-a întâmplat ceva groaznic. Bibi a lucrat toată viața sub imaginea falsă că este «domnul securitate».”[11]

 De dincolo de Ocean, Joe Biden, cu scurte și pasagere momente  de discernământ, ne asigură că „Israelul are una dintre cele mai bune armate, iar Statele Unite le vor oferi tot ce au nevoie” și că „leadership-ul american este cel care menține lumea unită. Alianțele americane sunt cele care ne țin în siguranță pe noi, americanii. Valorile americane sunt cele care ne fac un partener cu care alte națiuni doresc să colaboreze. Riscul de a pune toate acestea în pericol dacă ne îndepărtăm de Ucraina, dacă întoarcem spatele Israelului, pur și simplu nu merită. De aceea, mâine voi trimite în Congres o solicitare bugetară urgentă pentru a finanța nevoile de securitate națională ale Americii, pentru a susține partenerii noștri în dificultate, inclusiv Israelul și Ucraina.

Este o investiție inteligentă care va genera dividende securității americane pentru generații viitoare, ne va ajuta să evităm expunerea trupelor americane la pericole, să construim o lume mai sigură, mai pașnică și mai prosperă pentru copiii și nepoții noștri (subl.m.).

În Israel, trebuie să ne asigurăm că au tot ce le trebuie pentru a-și proteja poporul astăzi și întotdeauna.

Pachetul de securitate pe care îl trimit în Congres și pe care îl cer Congresului reprezintă o angajare fără precedent pentru securitatea Israelului, care va consolida avantajul militar calitativ al Israelului, la care ne-am angajat – avantajul militar calitativ.

Ne vom asigura că Iron Dome continuă să păzească cerul deasupra Israelului. Vom face ca alți inamici din regiune să știe că Israelul este mai puternic ca niciodată și să prevenim răspândirea acestui conflict.

Și să fiu clar în legătură cu ceva: Noi trimitem Ucrainei echipamente aflate în depozitele noastre. Și atunci când folosim banii alocati de Congres, îi folosim pentru a reînnoi propriile noastre stocuri – propriile noastre depozite cu echipamente noi – echipamente care apără America și sunt fabricate în America: rachete Patriot pentru bateriile de apărare antiaeriană produse în Arizona; proiectile de artilerie fabricate în 12 state din întreaga țară – în Pennsylvania, Ohio, Texas; și multe altele.”[12]

          Așadar, stupidul lider de la Casa Albă este interesat să întrețină măcelurile din Ucraina și Gaza pentru viitorul  prosper al urmașilor săi. Dar copiii și nepoții noștri, ai ăstora din  afara granițelor „Lumii Noi”? Dumnezeule, cum să-ți construiești o bunăstare pe cadavrele altora? Oare nu există cale de împăcare istorică între israelieni și  palestinieni ? Ori între  turci și kurzi? Să  nu fie o soluție  în atâtea sute de ani ? Refuz să cred. Dacă răspunsul e negativ, înseamnă că omenirea și-a ratat menirea și că singurul remediu îl reprezintă un cataclism planetar.  Sau că Taleb are dreptate presupunând  că „dacă nu s-ar fi implicat Intelectualii idioţi şi prietenii lor, probleme precum conflictul israeliano-palestinian s-ar fi rezolvat, întrucâtva  - în acest caz, ambele părți, în special palestinienii, ar fi avut o soartă mai bună.  Scriind aceste rânduri, constat că problema durează de 70 de ani, cu mult prea mulți bucătari în aceeași bucătărie minusculă, majoritatea neavând niciodată sarcina de a gusta mâncarea. Eu consider că, dacă sunt lăsaţi în pace, oamenii tind să ajungă la un acord, din motive practice. (…)

Gândește-te cât de absurdă este situația: statele arabe îi îndeamnă pe palestinieni să lupte pentru principiile lor, însă potentaţii arabi stau în palate acoperite de covoare, fără nicio picătură de alcool (dar cu frigidere bine aprovizionate, pline de băuturi fermentate nealcoolice precum iaurtul), în timp ce oamenii cărora aceștia le dau sfaturi stau în tabere pentru refugiaţi. Dacă palestinienii ar fi bătut palma în 1947, ar fi avut o soartă mai bună. Însă ideea era să fie aruncaţi în Marea Mediterană toți evreii și neocruciaţii; retorica arabă venea din partea unor facțiuni arabe aflate la sute sau chiar mii de kilometri depărtare, care susțineau «principii», pe când palestinienii erau strămutați și locuiau în corturi. Apoi, a venit războiul din 1948. Dacă palestinienii ar fi bătut palma atunci, situația s-ar fi rezolvat. Dar nu, era vorba despre «principii». Apoi, a urmat războiul din 1967. Astăzi, s-ar considera norocoși dacă ar recupera teritoriul pierdut în 1967. Mai târziu, în 1993, s-a semnat, la Washington, Acordul de Pace Oslo I. Pacea nu se naște niciodată din cerneala birocraților. Cine vrea pace îi pune pe oameni să tranzacționeze, cum fac de mii de ani. Până la urmă vor fi nevoiţi să găsească o soluţie.

Suntem, în mare măsură, cooperanţi - câtă vreme nu ne stau în cale instituţiile. Presupun că, dacă oamenii din Departamentul de Stat care «își doresc să ajute» ar fi trimiși într-un concediu plătit, în care să se ocupe cu ceramica, olăritul sau cu orice altceva mai fac cei cu un nivel scăzut de testosteron atunci când își iau un concediu prelungit, pacea ar avea enorm de câștigat.

Totodată, acești oameni au tendinţa să vadă geopolitică în orice, de parcă lumea ar fi împărţită în două tabere, concentrate în jurul a doi mari jucători, și nu o adunare de oameni cu interese diverse. Pentru a supăra Rusia, Departamentul de Stat al SUA este îmboldit să prelungească războiul din Siria, ceea ce, de fapt, este o pedeapsă doar pentru sirieni.”[13]

Și parcă numai în Siria...