Formula de salut pe care am adoptat-o în ultima vreme cu cei mai mulţi dintre oamenii care mă caută este: „Bună ziua, domnule preşedinte!”, „Să trăiţi, domnule preşedinte!”, „Bună seara, domnule preşedinte!”… domnule preşedinte! De multe ori când nici măcar n-apuc să recunosc vocea celui de la celălalt capăt al firului, mă adresez tot cu „domnule preşedinte”. Pentru că România a devenit oţarăde preşedinţi. Preşedinţi de sindicat, preşedinţi de partid, preşedinţi de fundaţie, preşedinţi ai consiliilor de administraţie, preşedinţi ai diferitelor asociaţii, alianţe şi para-alianţe, preşedinţi de comitete, preşedinţi de scară, preşedinţi de club, preşedinţi de societăţi, de companii, preşedinţi de… preşedinţi. Nu mai vrea nimeni în ţara asta, dintr-un anumit segment al societăţii – nu mă refer la cei mai mulţi dintre cetăţeni – să fie altceva decât preşedinte. Să-i pici cu ceară şi n-ar accepta un post de vicepreşedinte de exemplu. Sau director. Nu domnule, preşedinte şi-atât! Sună frumos, dă foarte bine pe o carte de vizită, într-o prezentare, la o întâlnire de afaceri, la un simpozion. De parcă o dată deveniţi preşedinţi, pe hârtie, ar lua ceva din puterea funcţiei supreme în stat, ar ajunge să ocupe cândva postul de preşedinte. Şi cu cât sărăcia e mai mare, cu atât creşte numărul preşedinţilor de hârtie. Frumoasă ţară, vesel şi blestemat popor: miliardari de carton, preşedinţi de hârtie, conducători de mucava. Asta e situaţia, domnilor preşedinţi!
MARIUS TUCĂ
