Bolero-ul răsună în cameră, la început mai vag, pentru ca apoi să crească până la extaz. Deschid ochii. Nu s-a luminat. Muzica lui Ravel se revarsă ca un torent. Am lăsat televizorul deschis pe Mezzo. Alămurile amuțesc brusc, vraja s-a risipit pe nesimțite. Afară plouă apocaliptic, abia acum aud stropii lovind pervazul ferestrei. Cu furie, neîntrerupt.
Ies în stradă. Ziua are culoarea agoniei. Din mașină, orașul pare de lut. Cenușiu și ud. Ștergătoarele bâzâie fără oprire, nervoase, inestetice, grăbite... Așteptăm la răscruce, înghițiți de diluviul ceresc ce nu contenește. Ta-ta-ta... fredonez melodia auzită mai devreme. „Du-te dracu´ de bou !” răzbate vocea pițigăiată a unei femei. A coborât din limuzină și s-a repezit la ușa autoutilatarei de alături. Își agită pumnii, turuie și amenință, însă nimeni nu-i răspunde, cel bălăcărit, un tânăr fără contur, s-a pitit în dosul geamului. S-au pornit claxoanele, odată cu schimbarea culorii semaforului. Vacarm asurzitor. Femeia își reia locul la volan și murmură mărunt din buze. De pe care picură, deocamdată, otravă. Când or fi fost sărutate ultima oară ? Plouă apocaliptic.
La radio se anunță numărul morților din atentatele de la Ankara. O sută, restul răniți. Nimeni nu revendică atacul. Unii zic că la mijloc ar fi kurzii. Ba nu, Statul Islamic ! sunt de părere alții. Da´ de unde, e stânga ! spun ceilalți. Cineva este sigur, dar amănuntul ăsta interesează doar pe câțiva. Schimb programul. Crainica ne vestește că un dement și-a înjunghiat soția și cele două copilițe, apoi le-a incendiat. Vecinii le-au găsit carbonizate în dreptul unei uși pe care n-aveau s-o mai deschidă vreodată. Știrile cad ca șuvoaiele de apă, gata să mă înece. În Ucraina au mai pierit niște nevinovați, ca și în Siria, ca și în Afganistan... Numai costurile vieții cresc. Ta-ta-ta... fredonez degeaba.
Înspre Piața Universității, balamucul citadin se răsfață în voie. Înaintăm cu dificultate printre șirurile motorizate, care fumegă și țiuie. Sirenele ambulanțelor și ale poliției au acoperit asurzitor metropola. Ajung în sfârșit în sala de judecată. Stăm ca sardelele. Măcar nu ne plouă. „Fiul meu n-a dorit să intre în afacere, dar eu am insistat și el a cedat. Este de prisos să vă spun cât regret”, se spovedește un inculpat. Are părul cărunt. Cum va trăi de acum încolo cu o asemenea povară ? îmi sfredelesc mintea. Și sufletul. „Într-adevăr, eu am refuzat, însă apoi mi-am dat acordul”, confirmă și fecioru-su. Este tânăr, își tocmise un viitor strălucit. Își va ierta vreodată tatăl ? mă chinui să găsesc un răspuns la această dramă. Am și eu copii. Plouă apocaliptic.
S-a înserat, sunt ud leoarcă. Vacarmul străzii s-a dezlănțuit din nou. Ce chipuri obosite au oamenii ! Cară în priviri atâta nefericire încât aș da o lege care să-i oblige să zâmbească întruna. Par hăituiți de o dihanie invizibilă. Spaima... astfel se numește fioroasa jivină capitalistă. Ehe, și câte fețe are, nemernica !
Plouă apocaliptic. Indivizii s-au transformat în mici insulițe... Sterpe, triste, goale... Ta-ta-ta... am și uitat melodia, ploaia asta nesuferită mi-a spălat memoria. Altminteri, cum aș supraviețui ?
Marian Nazat
