E vară. Oraşul pare prins sub o cupolă de sticlă, aerul se vinde scump şi condiţionat. Norocul nostru e că cineva îşi face milă şi ne trimite, seara, ploaia. Şi noi ce facem atunci când ploile de vară vin să ne binecuvânteze? Păi noi, obosiţi şi îmbătrâniţi prea devreme, căutăm din ochi paparudele încercând să găsim o justificare ploii. Nu mai credem nici măcar în lacrimi, darămite în ploi. Ne aşezăm la fereastră şi urmărim ploaia întrebându-ne cine a provocat-o la ora asta şi mai ales cu ce scop? Ne credem prea hârşiţi, prea trecuţi prin viaţă ca să ne lăsăm înşelaţi de o ploaie. Am căpătat o înţelepciune bolnăvicioasă, vedem ploaia ca pe un exerciţiu didactic, ca pe o problemă, încercând ca proştii să-i găsim o rezolvare. Am uitat cu desăvârşire să alergăm pur şi simplu prin ploaie. Ni se pare o aventură demnă doar de îndrăgostiţii timpurii. Am devenit suspicioşi faţă de bucuria unei ploi de vară, ăsta e adevărul, n-are rost să ne mai ascundem. Suntem prea trişti parcă! Ne mulţumim cu bucurii meschine, avem nevoie, îmi cer iertare, să trăim din când în când condiţia râmei ieşite la suprafaţă gata să moară pentru fericirea unei ploi.
E vară. Aş vrea să văd un oraş cu străzile pline de oameni care să stea sub ploaie.
MARIUS TUCĂ
IUS TUCĂ
