Scumpa mea câmpie, de astăzi sunt singura ta ieşire la mare. Toate suferijnţele tale aşteaptă să fie înghiţite de porţile curcubeelor aşezate deasupra mării. Descătuşată şi iubită, te aştept pe malul mării ca pe un fluviu, draga mea câmpie, ca pe un fluviu care e gata să se verse într-o ultimă îmbrăţişare. Eu, singura ta ieşire la mare, singura ta nemărginire am să te dau pe mâna unui far bătrân şi luminos care să te înveţe drumurile mării ca pe cuiburile tale de dropii. Dulcea mea câmpie, ai fost sedusă şi abandonată în largul mării pe când plecaseşi să-ţi cauţi libertatea ca pe osânda renaşterii. Cât de devreme ai ştiut să pleci, puteai fi port, puteai fi insulă, puteai fi ţărm, puteai stăpâni moşii de ape… Şi-ai plecat lăsându-mă ostatic pe mine, singura ta… iubire la mare. La revedere, scumpa mea iubire, bine tea-m găsit amăgire.
Acolo începe marea, pământul devine rotund. Ca o bucurie a întâlnirii dintre două vieţi ce-au fost contopite odată, demult. Marea continuă să existe în ciuda unora şi-a altora care ar fi vrut s-o vadă transformată în ştrand, bazin de înot, în ochi de apă sau înorice altceva care să le fi fost lor accesibil. Măreţia mării nu stă în început, ci în sfârşitul său. Definiţa vine din copilăria noastră, când credeam că are un singur mal, un singur ţărm, cel pe care stăteam noi, şi încercam să ghicim naivi necuprinderea. Bine te-am găsit amăgire!
MARIUS TUCĂ
