În fiecare dimineaţă aflu despre bombardamentele care zguduie pe timpul nopţii Iugoslavia. Buletinele de ştiri încep şi se termină cu veştile care vin de pe frontul unui război nedrept. De parcă ar fi rupte din trupul ţării vecine, bucată cu bucată. Cu cât ele se succed mai repede, pământul iugoslav se chirceşte mai mult, aducându-şiţaracu genunchii la gură. Aliaţii spun că vor continua bombardamentele până la capăt, până la victoria finală. Nu ştiu ce înseamnă asta, dar bănuiesc – Doamne fereste să fiea aşa! – că victoria finală ar găsi Iugoslavia în codndiţia unui pumn de pământ. A unui pumn de pământ gata să lovească nedreptăţile şi suferinţele unui răzoi pe care-l suportă chiar în aceste zile.DePaşte, sub bombardamente, un popor învie o dată cu Iisus Hristos. Un popor pus pe cruce, iătă un tablou cu care se poate “mândri” omenirea în pragul unui nou mileniu. Se înghesuie consiliile şi uniunile Europei să admire tabloul acesta, de parcă tuşele cele mai urâte nu le-ar fi tras, nu le-ar fi pus acolo ele. Mă uit şi la noi, românii. Trăim un Paşte trist şi sărac. În aceste zile trebuie să fim mai aproape de suferinţa semenilor noştri, dacă se poate de sufletul lor. Mă întrebam ce mai face sufletul românesc? Stă obosit aşteaptă să fie îmbrăcat în lumină. Bunătatea sa nu mai are timp să înflorească. De-ar învia, ar renaşte şi zeii săi. Ce mai face sfuletul românesc? Se roagă pentru eliberarea trupului şi zborul lui spre sărbătoare. Ce mai face sufletul românesc. Sărbători fericite, oameni buni!
MARIUS TUCĂ
