Pârnaia e fudulie, poezia-i temelie

Monica Iacob Ritzi, încarcerată la Spitalul Penitenciar Jilava, a obținut zilele trecute, premiul al doilea la concursul ’’Poezie de pușcărie’’, la secțiunea ’’Poezie femei’’.

Of, Doamne! Nu-i bucurie mai mare pentru poporul ăsta năpăstuit decât să audă cum hoții care-l fură încearcă să se achite de datorie, gâdilându-le într-un mod plăcut urechile amărâților, cu vorbe meșteșugit alese. Minunat, zău! Poezia s-a născut la sat dar, cu certitudine, s-a maturizat la pandaimos.

Nu știu dacă în tabăra de creație cu zăbrele, pot participa la ’’poezia duduilor’’ și nenii care se mișcă mai cu talent la dușuri, însă faptul că Monica a folosit pixul de umflat facturi și la zămislirea de ghiersuri, e de-a dreptul înduioșător. Omul sfințește locul iar pe om îl sfințește cultura, frumosul. Ce simplu pare! Cu condeiul te umpli de păcatele materialului semnând niscai contracte dubioase, după care, cu același condei te cureți spiritual însăilând niscai catrene. Ba, mai mult. Dacă ai suficientă cerneală-n instalație, înșiri câteva mii de cuvinte, încercând numai să ții rândul drept, scoți o carte și minunea se declanșează instantaneu. Joaca asta de-a caligrafia se cheamă în pârnaie activitate științifică și, dacă ești șmecher, te poate scuti de-o bună bucată din perioada de detenție. Cu alte cuvinte, scrisul te scapă de corvoada scrisului. Eu n-am auzit de vreunul dintre cei care și-au descoperit brusc marele talent la mititica, să mai fi desenat vreo silabă înainte și după încarcerare.

Din nefericire pentru îndrăzneții intreprinzători în domeniul bagabonțelilor, noul proiect de lege pentru modificarea Codului Penal, nu sună deloc a poezie de dragoste. Noile pedepse pentru fapte de corupție în care valoarea mitei sau a foloaselor necuvenite depășește 100.000 euro, arată în scris cam așa: condamnare la închisoare pe viață, confiscarea extinsă și totală a averii și obligarea la muncă în folosul comunității timp de 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, sub supraveghere strictă, numai în locuri publice.

Măiculițăăă! Tremuri numai când citești, darămite dacă-ți mai trece prin cap gândul urât al acțiunii.
Vi-i puteți închipui la sapă și hârleț pe ștrengarii nației pentru care o zi obișnuită era mai strălucitoare decât cea mai reușită zi de concediu a unei vedete hollywoodiene, când se află pe Coasta de Azur?

O pagină de aur în istoria tragi-comediei umane va fi jucată după următorul scenariu: E sărbătoare națională și Parcul Herăstrău geme de vizitatori. Cu mic cu mare se holbează, își fac cruce, se scuipă-n sân, râd, plâng și nu-și cred ochilor de ce văd. Elena Udrea face gropițe-n pământ cu tocurile sale de 25, în care aruncă semințe de petunii scoase cu pumnul dintr-o poșetă Fuidon. Cu mâna-ntinsă drept spre zare, Hitlerul constănțean arată, prin salutul nazist, înălțimea la care vor crește arbuștii îngrijiți de el. Mai încolo, năclăit de țărână ca un căldărar, sir Marean, care este, își trage sufletul între două roabe și încearcă să-și amintească literele (cifrele?) ce indicau orele pe fostul său ceas cu diamante. Stând turcește direct pe asfaltul unei alei, lângă un colăcel proaspăt de Bichon Havanez, Mitrea se chinuie să îndrepte, cu pietroiul, o manivelă de camion, cu care s-a oferit să-i repare trotineta unui copil blond cu ochii verzi. Drept răsplată, micuțul îi întinde o napolitană mușcată dar ex-ministrul îl refuză cu demnitate, menționând că nu-l mai tentează foloasele nici atunci când i se cuvin.

-Bă, săracilor! Fă, Lenuțo, strigă, către lingurarii de la spații verzi, o femeie în halat de doc albastru și le arată o sticlă pe jumătate goală. Care vreți, bă, o gură de apă că s-a încălzit și-o arunc.