Nu mai apuci să trăieşti nimic. Totul se derulează în mintea şi-n viaţa ta pe „repede înainte“. „Robotul“-om din cercetări savante, „omul-robot“ din desenele copiilor au apărut mult mai repede decât ar fi crezut cei mai optimişti dintre optimişti. Uitaţi-vă la noi, uitaţi-vă cum muncim contracronometru, cum iubim contracronometru, cum urâm contracronometru, cum trăim contracronometru. Suntem în acelaşi timp cei mai de seamă exponenţi ai tehnologiei informaţiei şi-n egală măsură victimele acesteia. Ne trezim cu casca telefonului în ureche, ne spălăm pe dinţi ascultând mesajele primite peste noapte, iar în loc de cafea „sorbim“ apelurile nepreluate. La micul dejun citim ultimele mesaje primite, pentru ca pe drumul până la slujbă să-i sunăm înapoi pe cei cărora nu le-am putut răspunde pentru că vorbeam cu alţii. Dacă între timp un prieten foarte bun ne-a făcut bucuria oferindu-ne cadou la aniversarea zilei de naştere un i-pod, atunci vom amesteca între ele căştile, în aşa fel încât nu ştim dacă vorbim cu Shakira şi ascultăm ce cântă cel mai bun coleg de serviciu sau invers. Suntem ca nişte copii mari, lucrăm la strategii de tot felul, locale, naţionale. Şi-n acelaşi timp ne trimitem SMS-uri demne de curtea şcolii; simpatice, cu figurine şi figuri, dulcege, poetice, romantice. De parcă viaţa noastră s-ar reduce doar la SMS-uri. Trăim contracronometru, trăim pe „repede-înainte“ şi nu mai avem timp nici să ne uităm pe fereastră. S-ar putea vedea acolo şi munţii, dar nouă nu ne pasă, pentru că noi nu mai vedem, nu mai simţim nimic. Suntem o specie pe cale de dispariţie şi-n acelaşi timp, paradoxal sau nu, o specie pe cale de apariţie.
Sentimentele au fost înlocuite de e-mail-uri, blog-urile au luat locul emoţiilor, visele noastre sunt pline de pixeli, visăm pe messenger şi mâncăm bulgări de hârtii ieşiţi din imprimantă. Trăim pe „repede-înainte“ şi-n aceste condiţii simţim cum se strecoară, plecând pe furiş din noi, tocmai ceea ce ne deosebea de celelalte specii: sufletul. Săracul de el...
