O dupa-amiaza de februarie

Dupa-amiezele de februarie au ceva trist in ele. Si nu de la bun inceput. Incet, aproape insesizabil, se strecoara in sufletul tau, o data cu lumina lor, o tristete aproape placuta. Fara prea multa convingere, ca si lumina care se zbate intre a fi si a nu fi mai puternica, dar laolalta cu ea. O dupa-amiaza de februarie are in ea o tristete lenta, pe jumatate adormita, pe jumatate vie. E tristetea aceea care vine atunci cand somnul nici nu te-a cuprins bine si e gata sa piara. Si fara sa se desparta de ea este lumina unei dupa-amieze de februarie. Nici sclipitoare, nici mata, ea se insinueaza in tine. La inceput o primesti aproape fara sa o bagi in seama, aproape neglijent cu ea, pentru ca apoi s-o simti ca pe niste fluturi in stomac. Nici n-apuci sa te obisnuiesti bine cu senzatia, cu golul din tine, ca a si plecat. Si atunci ramai doar cu tristetea unei dupa-amieze de februarie. Atat de frumoasa, atat de adanca si, mai ales, atat de viitoare, incat iti vine sa opresti timpul si sa cobori...