Numai noi

În România, de dimineaţă până seara se discută despre salarii. În schimb, nimeni nu discută despre muncă. Sigur, există salariile unor directori de regii care sunt strigătoarea la cer; parlamentarii de asemenea, văzu toată ţara, îşi măriră salariile pe nerăsuflate. Sunt aşadar destule cazuri –  a se citi salarii – scandaloase, însă la fel de scandalos este că nimeni  nu scoate o vorbuliţă despre muncă. În fond, cine ar avea dreptul moral să îndemne la muncă un popor sleit de atâtea sacrificii, sătul de atâtea promisiuni şI tot de-atâtea minciuni? Nimeni! Aproape nimeni! Aici e  drama noastră. Şi nu ne-o pot rezolva nici Uniunea Europeană, nici Banca Mondială. Rezolvarea se află, din păcate, dar şi din fericire, la noi. Spun din păcate, scriam şi la începutul articolului, pentru că am fost înşelaţi, minţiţi de atâtea ori încât ne-am pierdut încrederea până şi-n noi. Spun din fericire pentru că va veni  ceasul în care o să realizăm că toate reţetele, toate programele, toate promisiunile, toate strategiile, n-au nici o însemnătate, n-au nici o valoare fără noi. Numai noi putem  împinge lucrurile înainte, numai noi putem declanşa mecanismele întregirii speranţei, numai noi putem învinge slăbiciunile conducătorilor, numai noi vom putea redeştepta sentimentul mândriei naţionale, numai noi putem redescoperi munca. Rămâne de văzut cum. Ca de-atâtea ori, mi-e teamă că doar cuţitul la os ne va deştepta. Deşteaptă-te române!