Un singur lucru aş vrea să mai spun despre deszăpezire. Am înţeles că doar străzile principale beneficiază de serviciile sărăriţelor şi buldozerelor, iar străzile secundare nu. Ceea ce înseamnă, având în vedere numărul mic de străzi principale, că noi singuri am hotărât că suntem oţarăsecundară. Fără alte comentarii.
Din când în când ne pasionează foarte tare intrarea României în NATO, Uniunea Europeană. Pe undeva este firesc. Nu ne place să fim consideraţi Cenuşăreasa Europei, ne enervează îngrozitor când cineva spune că noi nu facem parte din Europa. Trebuie să recunoaştem însă că şi noi le dăm suficiente motive să spună asta. Cred că nici milogeala afişată uneori de autorităţi, nici bătutul cu pumnul în piept nu rezolvă problema noastră. Ne comportăm ca nişte îndrăgostiţi săraci atunci când este vorba de preafrumoasa şi aroganta Europă. Şi când spunem Europa, ne gândim, desigur, la acele ţări industrializate care fac parte din Uniunea Europeană,din NATO. Sunăm la domnişoara Europă, poporul stă pe fir şi ascultă, până să răspundă o facem curvă şi cum ne vine lagură. Iar dacă se întâmplă să ne răspundă, ni se pune nodul în gât. Dar ce tevatură se face în întreagaţară până înaltele autorităţi se hotărăsc să pună mâna pe telefon să sune, am văzut cu toţii: “S-o sunăm pe domnişoara Europă dimineaţa, la prânz sau seara?”, se întreabă cei aflaţi la putere. “Nu, nu dimneaţa nu e bine, domnişoara Europa obişnuieşte să întârzie sub aşternut, după ce se trezeşte lucrează foarte mult până tărziu, noaptea”. “La prânz, s-o sunăm la prânz?”, se întreabă ai noştri. “Nu, iar nu e bine, paote domniţa ia prânzul cu americanii, nu e bine s-o deranjăm”. “Seara? Doamne, fereşte, nu e zi în care să n-aibă un seminar, un simpozion”. Şi-atunci ne enervăm şi hotărâm să o sunăm dimineaţa pe la trei “să vadă şi ea cum e să te trezească cineva când ţi-e lumea mai dragă şi s-o băgăm în mă-sa”. “Adică ce dom’le, noi nu putem s-o deranjăm niciodată pe nenorocita asta de Europă?, mama ei de vagaboandă!” Supăraţi nevoie mare de parcă şi încercasem s-o căutăm, s-o sunăm vreodată. Ce vreau să spun: ne ambalăm singuri, ne mândrim că suntem p-aci de mii de ani şi că nu stăm noi la mâna nimănui, cu atât mai puţin la mâna ei, şi când să purtăm un dialog cu ea suntem deja prea nervoşi, aşa, ca într-o tradiţie tipic românească, o trimitem la origini. Şi culmea, domnişoara Europă nici măcar nu ştie, habar n-are că noi doriserăm la un moment dat să-i cerem ceva. Şi vreţi să vă mai spun un lucru? Să presupunem că la un moment dat punem mâna pe telefon, sunăm şi domnişoara Europă chiar ne răspunde. Sunt sigur că-n acel moment, de emoţie, de mândrie, de-ai dracu ce suntem, îi trântim telefonul în nas, fără să apucăm să-i spunem măcar un singur cuvânt. Ca îndrăgostitul ăla sărac, de care vorbeam la începutl articolului, ca îndrăgostitul ăla cârpit în fund şi cu coşuri pe faţă, dar purtătorul unui orgoliu mare chiar cât toată Europa. Dacă o să vă spun, acum, în final, că noi nici măcar nu putem ajunge până la cabina telefonică de la care s-o sunăm pe domnişoara, din cauza zăpezii o să mă înjuraţi. Sau, şi mai rău, dacă ajungem, o să cosntatăm că nu funcţionează telefonul. Aştia suntem: nişte îndrăgostiţiluleaaflaţi într-o cabină cu telefonul stricat, plini de mândrie, peticiţi, gata să luăm Europa, mama ei, de guler şi să-i spunem verde în faţă: târfo! Şi mai avem pretenţia ca ea să ne răspundă: sunt fierbinte, vino, intră-n mine, pătrunde-mă!
MARIUS TUCĂ
