În nebunia acestor zile am avut răgazul să stau o jumătate de oră în parc, pe o bancă. Ca şi când aş fi fost la capătul Pământului, toate frământările şi întrebările legate de evenimentele prin care tecem în ultima vreme au dispărut ca prin minune. Rămâneam doar eu, înconjurat de natura întinsă ca un arcuş ce-şi caută vioara în spernaţa găsirii unor acorduri de primăvară. Dispăruseră dintr-o dată, nemaiauzind-se deloc, vocile celor care condamnau punerea la dispoziţie de către România a spaţiului aerian pentru ca NATO să poată bombarda în linişte Iugoslavia. La fel, dispăruseră şi entuziaştii care contestau voinţa unui popor, aplaudând zborul avioanelor deasupra unui cuib în care-şi găsise locul oţară. Şi, aşa cum vă spuneam, dispăruseră toate astea şi oricât aş fi încercat să fac vreo legătură între furnicile care se agitau pe pământ la picioarele mele şi războiul din Iugoslavia nu reuşeam. Trăiam înconjurat de ştirile unui alt război, în care primăvara căuta cu disperare un aliat, o alianţă. Ţările calde erau gata să-şi trimită păsările, ca un ultim ajutor, pentru frontul de vest al răbzoiului dus de primăvară până atunci de una singură. Polemicile şi dezbaterile naţionale pălesc în faţa unei de-abia venite pe lume flori de nu-mă-uita. Pe “micile ecrane” defilează doar cerul care pare a nu avea nimic comun cu votul unor politicieni care au permis survolarea sa de nişte avioane care pot aduce în orice moment moartea.
Aş vrea să fiu departe de ticăloşia lumii şi să trăiesc în locuri uitate de timp, cum ar fi ulţia copilăriei, de exemplu. Sau casa bunicilor. Din nefricire, ne dăm întâlnire atât de târziu cu aceste locuri încât numai avem timp să le mai trăim o dată, o singură dată.
Noi ne ocupăm de războaie.
MARIUS TUCĂ
