*
„Lumea e o pasăre cu aripile roșii, verzi și galbene, pe care copilul o urmărește ca s-o prindă în laț !”,se miră deodată grecul. Adesea, se întâmplă ca pasărea asta uriașă să-l smulgă din loc pe copilul plăpând. Ori să-l bage în laț... Și câți nu s-au pierdut astfel ! Mirajul lațului...
*
Marea, femeia și Dumnezeu ar fi, spune scriitorul cretan, cele trei forțe ale Universului. De ce, oare, îl exclude pe Diavol ? În realitate, o singură forță guvernează lumea înconjurătoare, doar una - femeia. Păi nu din ea se naște viața ? În absența femeii, marea și Dumnezeu n-ar exista, și nici dracu´, îndeosebi dracu´.
*
De multe ori am simțit că „viața începea să se macine din nou fără zgomot”. Surd și steril, sporindu-mi sentimentul de inutilitate. Măcinatul în gol este chipul exemplar al irosirii de sine.
*
„- Ce înseamnă fantezie ? l-am întrebat pe tata.
- Baliverne, mi-a răspuns el”. (1)
Să aibă dreptate bătrânul ? Dacă are, înseamnă că balivernele m-au însoțit până acum. Am trăit degeaba ?
*
„O nenorocire e bine-venită dacă vine singură”, e o zicală a locuitorilor din Creta. Și când te trezești în prag cu un alai de nenorociri ce-ți mai rămâne ? Fiindcă ele au prostul obicei de a sosi încârduite și pe neanunțate, așa că, adesea, le numim fatalitate. Nu de alta, dar ne scuzăm astfel eșecul.
(1)Nikos Kazantzakis – Raport către El Greco
*
Micuțul Nikos Kazantzakis ajunge la școala franceză din insulă, iar la un moment dat primește vizita unui cardinal de la Roma. „Cu ce se ocupă tatăl tău ?” l-a întrebat clericul. „E negustor”, a răspuns elevul. „Ei bine, vei ajunge și tu negustor, în cel mai bun caz avocat sau doctor, adică un nimeni ! Grecia e doar o provincie; lasă provincia, copilul meu, mi s-au spus foarte multe despre tine, mi-ar părea rău să te pierzi aici...”, a încercat înaltul musafir să-l convertească la catolicism pe puiul ortodox.
România este și ea o provincie, tot mai părăsită și mai batjocorită. Un meleag al pierzaniei, al ratării. Blestemul Balcaniei !
*
Motto-ul cărții elenului se referă la trei feluri de suflete și de rugi:
„I.Doamne, sunt un arc în mâinile tale; întinde-mă, altfel voi putrezi !
II. Doamne, nu mă întinde prea tare; altfel mă voi rupe !
III. Doamne, întinde-mă cât poți de tare; cui îi pasă că mă voi rupe !”
Prima rugă o rostești la tinerețe, când vrei să știi totul, să afli totul dintr-odată. Nerăbdarea te împinge la nesăbuință, însă ți se iartă orice exces, orice exaltare.
A doua, o repeți la maturitate, speriat de istovul adunat pe drumul trăirii și cunoașterii. Cu fața la viitor, începi să te lași dominat de instinctul conservării, aventura te tentează din ce în ce mai puțin.
A treia e de fapt un strigăt de disperare al bătrâneții. Moartea oricum îți dă târcoale, ți-a luat urma, așa că mai bine o sfidezi. Și-l implori pe Cel de Sus să te mai încerce o dată. Ultima dată. Cei din jur s-au obișnuit deja cu absența ta, cine se mai sinchisește de o umbră pricăjită și tremurândă ?
*
Ce searbădă mi-ar fi fost viața fără Marele Cretan ! Ce noroc să-l cunosc la tinerețe, când nu credeam să putrezesc vreodată. Astăzi se împlinesc 133 de ani de la nașterea romancierului mort în Germania, unde fugise din „provinciala” sa țară natală pentru a nu se... pierde. Îndemnul ierarhului roman l-a urmărit, iată, până la capăt.
