„Niciodată toamna nu fu mai frumoasă”, spune poetul. Luăm versul ăsta şi ne cunfundăm cu el într-o lume de vis încercând să înşelăm realitatea, înşelându-ne pe noi. „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă” spunem şi scoatem din adâncul fântânilior ascunse-n vii mustul pământului însângerat, prefăcându-ne că acest colţişor de rai se-ntinde peste tot. „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă” e primul vers al toamnei noastre, ca o frunză galbenă pusă în buznarul de la piept pentru a ne apăra de glonţul iernii. „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă” este versul cu care Arghezi ne trimite într-o lume ireală, într-o lune în care umbrele capătă viaţă şi încep să culeagă struguri. Noi, cei iubitori de frumos, începem să-i stoarcem, tratând realitatea ca pe o nevastă de fiecare zi, îmbătaţi de cântecul amăgirii, cântat de nişte păsări care zboară doar în toamna lui Arghezi. „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă” este, din respect pentru tragic, ţigara pe care o primesc condamnaţii la moarte, „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă” este ultima dorinţă împlinită, înainte de a trece în lumea umbrelor. Suntem reprezentanţii unui popor frumos şi tragic până la capăt. Poetul a scris:
„Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletul nostru bucuros de moarte”.
MARIUS TUCĂ
