Daţi-i voie să se prezinte! Se numeşte Robert Negoiţă şi e primar la sectorul trei. Acum numaiştiucîţi ani, cînd a pus piciorul în primăria sectorului trei, îl votaseră toate babele şi toţi moşii, cu amîndouă mîinile, de parcă era Hristos Ȋnsuşi, lăudat fie-I numele, coborît în Titan. “Cu care Negoiţă votaţi” era întrebarea care plana pe strugurelul tuturor. “Cum cu care Negoiţă? Cu Robert, bineînţeles!” “Mă scuzaţi de întrebare, doamnă, încercam şi io, să văd cît vă duce capu”.
Cum a ieşit Negoiţă, babele şi moşii din sectorul trei aveau să descopere că toate băncile pe care le pusese celălalt Negoiţă să să odihneşte şi oasele lor bătrîne, ăsta le va fi scos cu sălbăticie. Adică de ce s-aştepte votantu, un 335 care nu vine niciodată pe bancă, de vreme ce poate să-l aştepte direct în picioare?!
Deci mai întîi a scos băncile. Pe urmă a scos trotuarele. A scos trotuarele cu sălbăticie şi le-a pus pe alea ale lui, roz, drăguţ, să ne place la toţi oamenii. Dalele roz au fost atît de bine puse, încît la primul ger au sărit, biruite, de pe caldarîm, formînd, astfel, binemeritate gropiţe pe obrajii roz ai Titanului (şi aici îmi place cum am pus-o).
Pe urmă, peste noapte, a tras o dungă roz la spaţiul verde delimitat de bulevarde, ca să să asortează cu dalele roz de pe trotuar, să fie un tot unitar, nu aşa. Că doar nu era să le lase aşa cum erau.
Pe urmă s-a prefăcut că lucrează la linia de tramvai la care se lucrează de şapte ani. Ne-am bucurat cu toţii, babe, moşi, tineri, bătrîni. Ca nişte copii ne-am bucurat. “Ne dă Negoiţă tramvai, ne dă Negoiţă tramvai!” “Vezi? Şi tu care nu l-ai votat! Nerecunoscătoareo! Uite aici palmă morală! Negoiţă face bine şi la mine, şi la tine, şi la orişicine vine”. Dar bucuria tramvaiului a durat două secunde ontologice. Pe urmă s-a dus. Ontologia tramvaiului a pierit în intersecţie la Grigorescu cu Rebreanu şi acolo stă îngropată. Acum se adună apa ca într-un lighean. Nu mult, cam pînă la glezne şi uşor peste. Te descurci dacă-ţi pui cizme de cauciuc şi umbli prin oraş de parcă eşti de la canalizare. E ok.
Ȋn vară am semnat cu toţii, cu mic, cu mare, să dea Negoiţă tramvai la populaţie, da Negoiţă nimic-nimic. Ȋn schimb, ce face Negoiţă cu banii contribuabilului? Pune panseluţe devreme primăvara, plantează copăcei (drăguţi, n-am ce zice) şi, acuma, mai nou, scoate coşurile de gunoi puse de ticălosul de nevrednică amintire. Ȋntre timp, pe străzi oamenii merg cu barca. Unii şi-au luat permis de canoe, alţii nu. Unii au cizmele de cauciuc la îndemînă, alţii aşteaptă ziua de salariu să-şi ia o pereche, să fie pregătiţi. Negoiţă se întîlneşte, în mod democratic cu cetăţenii sectorului trei. El vorbeşte, babele ascultă, el pleacă, babele rămîne şi comentează că n-au înţeles nimic. “Lasă, că mai vorbeşte, mai vine şi altădată. Mereu vine”. “Bine, dar el nu face decît să se laude întruna, mă bag şi eu revoltată, la discuţie în parc. “Eee… păi şi ce? Adică n-a făcut?”
Nu cred că ne mai facem bine vreodată. Eu aşa nu cred.
