Scriam recent, în cartea Macină viața, macină..., despre dascălii mei din facultate, despre rolul lor decisiv în formarea mea ca om și ca jurist. Între aceștia s-a întâmplat să fie și Momcilo Luburici, o figură misterioasă, prin fuga sa din Iugoslavia, de frica lui Tito (cel puțin așa circula zvonul atunci), motiv îndestulător ca să-l privesc ca pe un personaj picaresc, venit din alte dimensiuni... Cu atât mai mult cu cât, boboc fiind, mă impresionau astfel de povești, într-o vreme în care realismul socialist ne dicta visurile... Bărbatul acela înalt și puțin adus de umeri, cu mersul său aparent dezordonat, părea că nu-i altceva decât propria-i legendă, un simplu accesoriu al acesteia. Își survolase demult timpul ce i se sorocise și acum plutea peste un prezent în care, noi, studenții, ne înghionteam și ne întrebam dacă nu cumva suntem bântuiți de fierbințeala fanteziei. Îl ascultam din băncile înguste, însă nu cine știe ce, întrucât închipuirea ne lua de mână și ne purta prin munții Iugoslaviei, dimpreună cu pâlcurile de partizani deciși să-și pună pielea pe băț, convinși că, în afara libertății, nu există nimic. Pe cărările tainice și primejdioase ale ținutului eternizat de condeiul uriașului romancier Ivo Andrić, îl și vedeam pe neînfricatul „Momo” confruntându-se cu soldații trimiși de la Belgrad cu ordin să-i extermine pe „sabotorii” societății împurpurate marxist-leninist. Deh, erau elemente dușmănoase și nu trebuiau cruțate cu niciun chip! Ca să scape de execuția comandată ideologic, eroul sârb s-a aruncat în apele învolburate ale Dunării și a înotat până în România. Aici, s-a lepădat de spaime și și-a continuat studiile în Drept, într-o companie prestigioasă. Nu încape îndoiala că „visarea tinerească își găsește altă hrană și tărâmuri noi, dar unde încep, de asemenea, grijile, luptele și truda vieții.”[1]
Astfel mi-l înfățișa imaginația mea pe omul de la catedră, subiect al evocării de față, niciodată exuberant, totdeauna apăsat parcă de o povară sisifică și urmărit cândva de umbra morții. Cu vocea-i egală și blândă, ne deschidea ușa Teoriei generale a statului și dreptului în sălile de seminar ale citadelei spirituale din buricul Bucureștilor. Vasăzică, în capitala patriei de adopție, care îl primise cu brațele deschise, prilejuindu-i fostului fugar o carieră remrcabilă, la capătul căreia va declara cu lacrimi în ochi: „Nu credeam să ajung la o astfel de vârstă rotundă (n.m. 95 de ani) și să fiu aici (ca profesor), după ce m-am pregătit să devin partizan.” Ca vrednic ctitor al Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, Domnia Sa a înapoiat ceva statului ce l-a tratat cu atâta respect și grijă. Un semn de recunoștință și gratitudine, cum doar conștiințele înalte sunt în stare să săvârșească!
În curând, pe 10 februarie, Momcilo Luburici ar fi sărbătorit un veac, dar nu unul de singurătate, ci unul de trăire împlinită și de generoasă dăruire pentru comunitate, Dumnezeu să-l aibă în pază pe vecie!
[1] Ivo Andrić, E un pod pe Drina