Moartea unui uriaş cu suflet de copil

Am plîns moartea lui Marian Cozma. Pentru tinereţea, talentul şi viaţa lui sfîrşite atît de tragic. În faţa unei astfel de tragedii devastatoare realizezi că viaţa nu înseamnă nimic. Nimic. Toate teoriile despre lume, viaţă, dreptate încetează să mai existe. Am văzut de nenumărate ori imaginile cu Marian Cozma surprinse de camerele de luat vederi în localul unde s-a petrecut drama. La început pentru a afla ce s-a întîmplat acolo. Apoi mi-am dorit să fi avut o telecomandă a destinului să opresc finalul acela blestemat pentru totdeauna. Încet-încet am cedat, n-am putut să mai văd imaginile care ni-l înfăţişau viu, dar atît de aproape de secundele morţii. Şi ce moarte! Înjunghiat în repetate rînduri, hingherit şi omorît ca un cîine în stradă. Greu de înţeles şi de acceptat. Imposibil de iertat. Ţiganii care i-au luat viaţa erau obişnuiţi să facă asta, erau obişnuiţi să omoare. Ceea ce pentru noi pare de necrezut, pentru criminali a fost o simplă execuţie.  Agonia lui Marian Cozma înseamnă şi agonia noastră. Loviturile de cuţit, sălbăticia lor au lovit dureros şi civilizaţia din care facem parte, civilizaţie căreia îi ridicăm nenumărate şi veşnice osanale. Într-o lume atît de tehnologizată, plină de re­guli şi legi, într-o lume atît de informatizată a fost suficient un cuţit pentru a ne arăta fragilitatea ei şi, totodată, a noastră. Cu cît ne închipuim mai tare că lumea în care trăim e sigură, cu atît o facem mai vulnerabilă. Graniţa dintre cele două lumi, cea în care credem noi că trăim şi cea adevărată, lumea reală, nu există şi de fapt n-a existat niciodată. Este una şi aceeaşi lume, dublată de o percepţie la care ţi-ar da dreptul civilizaţia mult invocată şi cîntată. Măcar să înţelegem ceva din această tragedie, din sfârşitul tragic al celui care a fost Marian Cozma, al celui care a fost "Păsărilă", uriaşul cu suflet de copil. Emoţia în faţa acestei grozăvii a fost atît de mare, atît de puternică şi de profundă, încît ar fi păcat să nu învăţăm ceva din ea. Ea a trecut graniţele dintre cele două ţări la nivelul omului simplu, dar îmi e teamă că autorităţile statului,  oricărui stat ar aparţine ele, nici de această dată nu vor înţelege nimic. Promptitudinea cu care s-a desfăşurat ancheta până acum nu trebuie să oprească dezvăluirea cauzelor tragediei din Ungaria. Suferinţa familiei lui Marian Cozma n-are margini. Cîtă nedreptate în această moarte, tot atît de multă suferinţă. Dacă am putea să luăm din ea asupra noastră, poate că durerea părinţilor, familiei şi prietenilor săi nu va fi nesfîrşită. Nu cred în schimbarea stării de lucruri din societatea de aici şi de aiurea, aşa cum nu cred nici în schimbarea lumii după această tragedie. În schimb, cred în schimbarea noastră, a fiecăruia dintre noi. Poate de azi înainte încercăm să fim un pic mai buni. 

Adio, Păsărilă, uriaşule cu suflet de copil!