Moartea antrenorului

A murit Angelo Niculescu. Puțini mai știu că olteanul acesta distins, strămutat în capitală, a fost antrenorul României de la Guadalajara. Și nu numai. Destui l-au hulit pe nedrept, dintr-o neînțelegere a jocului atât de iubit.

- Nu s-a dat o știre măcar ! mă revolt lui Radu Paraschivescu, la câteva ceasuri după ce vestea a apărut pe burtiera televizorului.

- Au reparat într-un târziu tăcerea aceea vinovată, îmi răspunde scriitorul - microbist.

- Păcat, lumea trebuie să afle că tiki-taka s-a născut din haita Ajax-ului și din așa-zisa temporizare a lui Angelo Niculescu, dar nimeni nu vrea să observe amănuntul.

- Au reluat chiar și un interviu în care reputatul antrenor respingea stilul tiki-taka L-am recitit ieri, e interesant.

- Îl respingea pentru că selecționerul fusese desființat cu sârguință de vajnicii cunoscători ai fotbalului, toți voiau să jucăm precum Brazilia lui Pele și Jairzinho… Doar presingul avansat ne-a lipsit atunci pentru a fi ca Ajax-ul de odinioară și ca Barca de azi… Și un Cruyff, deși, adesea, Lucescu încerca să-l imite pe olandezul zburător. Cât despre Messi, nici n-aveam habar că va fi inventat un astfel de iluzionist.

- Și un pic de viteză. Se juca uneori sub narcoză.

- Ăsta era ritmul epocii. Trecuseră doar 25 de ani de la prăpădul mondial ! Oamenii nu se grăbeau, își trăiau din plin clipele de fericire postbelică. Gândește-te că nici noi nu ne-am dezmeticit după nedeslușirea din 1989, și nu s-au scurs mai mult de 25 de ani…

- Da, corect. Și răspunderea.

- Răspunderea vine din conștiința propriei valori, pe care încă noi nu ne-am însușit-o. Emanciparea presupune, totuși, constanță, continuitate în performanță….

- Într-adevăr, s-ar putea să fie și asta. Acum, jucăm nepovestibil, asta mi se pare grav și trist.

- Jucăm fără identitate, e echipa căpșunarilor, a generației fără patrie. Echipa pribegilor Chiricheș, Maxim, Andone, Papp…

- Nu uita de Pintilii. Insul acesta e rictusul fotbalului.
- Da, nu știu de ce l-am uitat !? Iar din spate vin Pușcaș și Brănescu…Oricum, naționalele au devenit niște paranteze în destinul cosmopolit și globalizat al cetățenilor cu crampoane, o corvoadă..

S-a stins un om care a mișcat soarta fotbalului românesc. Un tip despre care Ioan Chirilă scria că „nu este ceea ce se cheamă un om charmant. Are ochi triști. Colțurile gurii îi sunt ușor căzute. Părul nu are nimc romantic. Angelo nu poartă scurte cu gulerul ridicat. Nu se extaziază în fața unei vitrine în trench-coat-uri, chiar dacă vitrina e pe Kensington sau Oxford Street. Nu fumează. Nu bea. Nu gesticulează. Nu are cravate frumoase. Nu poartă servietă….

Într-un cuvânt, Angele Niculescu nu e un om charmant. Și nici nu face vreun efort ca să pară. Mulți îi reproșează că folosește de prea multe ori cuvântul respectiv. Alții îi reproșează lipsa de inflexiune a vocii.

Pentru foarte mulți, Angelo Niculescu e un om… uscat. Pentru el, șutul nu e niciodată «formidabil», iar plonjonul - «niciodată» «extraordinar». Angelo nu spune anecdote. Nu are prea multe amintiri. (…)

Pentru jucătorii echipei naționale, Angelo Niculescu este, simplu «dom´ profesor». Un profesor pe care nu l-au văzut niciodată grăbit. Un profesor la care abuzul de respectiv are drept comparație absența oricărei vorbe colorate de mânie. Un profesor la apariția căruia până și Răducanu își înghite cuvintele, chiar dacă este miezul nopții și berea helvetă a aprins ochii «portarului care acoperise poarta, ca un covor de moschee»”.1

Acesta a fost Angelo Niculescu, personajul unei povești fabuloase din istoria fotbalului românesc. Personaj central, iar nu o virgulă, un respectiv… Dumnezeu să-l odihnească !
_______

1) Mexicul – această „Fata morgana”…