Cineva îmi recomandă cu un entuziasm bine strunit cartea lui Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, 1920-2000. Cândva, în urmă cu vreo cincisprezece ani, am citit Intelectualii, așa că englezul nu-mi e un necunoscut.
Volumul, apărut la noi pentru prima oară prin 1992, mă inhibă, are sute de pagini. Încep urcușul mușuroiului de cuvinte legate în celuloză și perspectiva ce mi se deschide mă amețește pur și simplu. Savurez cu încântare micul tratat de istorie trudit de consilierul de odinioară al „Doamnei de fier” a Angliei, sintagmă inventată de ciracii lui Brejnev ! Britanicul ne lesnicește înțelegerea marilor evenimente ale planetei cu un firesc captivant și totul curge lin, fascinant. Sigur, mă prefac că nu bag în seamă omisiunea menționării uriașului număr de victime ale colonialismului european și american în Africa, Asia și aiurea, îndeosebi ale crudului rege belgian Leopold (câteva milioane de congolezi în statisticile niciodată negate...)
În schimb, atrocitățile expansiunii sovietice dincolo de propriile granițe, și nu numai, sunt inventariate cu acribie, cu un soi de satisfacție revanșardă. Deh, ziaristul născut în Manchester trebuie să-și mulțumească probabil sponsorii și angajatorii, n-o să arunce cu bolovani în imperialismul anglo-saxon și continental... Sau o fi chemarea sângelui? La fel, uită și de „ingineria socială” pusă la cale de președintele F.D. Roosevelt prin Decretul nr.9066 din 19 februarie 1942, care a însemnat strămutarea forțată a circa 125 000 de etnici japonezi în zonele deșertice ale „Tărâmului făgăduinței”... Nicio vorbuliță, deși procese asemănătoare derulate sub dictatul unui Hitler sau Stalin sunt analizate nemilos, cu o exigență de fanatic musulman. Exegeții manchesteristului pot invoca în apărarea yankeului scuza legitimei apărări, ca ripostă, cerută de norod, la atacul niponilor asupra bazei militare de la Pearl Harbour în decembrie 1941, ori la semnarea de către asiatici a Pactului Axei la 27 septembrie 1940. La urma urmei, orice nerozie a fost justificată doct și părelnic infailibil de-a lungul scurgerii vremii, să fim serioși...
Îmi potolesc indignarea, sedus de talentul johnsonian de a sintetiza sclipitor opt decenii din viețuirea lumii. Caut să-i explic minusurile, doar sunt avocat, în definitiv cine e în stare să se sustragă complet de sub tirania subiectivismului ori a clișeelor dobândite involuntar și să se așeze deasupra atâtor prejudecăți ? Spre finalul tomului găsesc ceva care mă oripilează, mai, mai să explodez, să incendiez făptura de hârtie atât de adorată altminteri. Mă simt trădat, înșelat în dragostea tocmai împărtășită și altora. Cică, zice insularul, „singura excepţie de la tiparul revoluţionar nonviolent a fost România. Dictatura de 24 de ani a şefului de partid de acolo, Nicolae Ceauşescu, la fel ca şi aceea a predecesorului său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost extrem de brutală şi coruptă, până şi după standardele celor mai multe dintre regimurile marxiste, puterea sa fiind asigurată de o organizaţie de poliţie secretă numită Securitate.
Membrii acesteia erau recrutaţi în special din orfelinatele de stat (subl.m.). Ceauşescu, visând un popor de 100 de milioane de români (subl.m.), refuza să permită vânzarea de contraceptive, interzicea avorturile şi îi penaliza pe cei necăsătoriţi și fără copii (subl.m.). În consecinţă, existau foarte mulţi copii nelegitimi sau nedoriţi. Orfanii de sex bărbătesc apţi erau luaţi în batalioane de cadeţi de la începutul adolescenţei şi erau îndoctrinaţi, sub supravegherea lui Ceauşescu, să-i considere pe conducătorii ţării ca pe nişte părinţi şi să-i slujească cu o loialitate fanatică. Ca membri adulţi ai Securităţii, li se acordau privilegii speciale, fiind, de fapt, printre puţinii români care aveau destulă mâncare. Securitatea era organizată în unele privinţe la fel ca SS-ul lui Hitler, cu tancuri şi avioane proprii, şi construise o reţea complexă de tuneluri şi buncăre subterane în Bucureşti (subl.m.). Protejat de această forţă impresionantă, Ceauşescu s-a angajat în experienţe de inginerie socială pe scară largă, asemănătoare celor practicate de şahul Iranului, care au implicat distrugerea treptată a peste 8 000 de sate tradiţionale şi mânarea locuitorilor acestora în mari «orașe» agricole.
În mod destul de curios, Ceauşescu nu era nepopular în Occident; de fapt, era lăudat pentru că nu se pliase politicii externe şi de apărare sovietice şi pentru că îşi achita datoriile şi plătea până la ultimul bănuţ bunurile aduse din Vest - politică ce a fost posibilă prin privarea marii mase a poporului de orice în afară de necesităţile primare, păstrând restul pentru export. Dar sprijinul occidental s-a evaporat când au devenit cunoscute natura şi dimensiunile distrugerilor rurale, începând din 1988. Mai mult, această politică a adus regimul în conflict direct cu însemnata minoritate maghiară (subl.m.), şi problemele au început cu adevărat când nemulţumirile s-au transformat într-o revoltă activă în Timişoara. Securitatea a ripostat cu duritate şi s-a spus mai târziu că se descoperise acolo o groapă comună în care erau îngropate 4 630 de cadavre ale victimelor ei (subl.m.).
Ceauşescu se credea protejat de valul de revoluţii care îi răsturnase pe colegii săi în alte părţi. La ultima sa conferinţă de partid, de la începutul lui decembrie, a fost ovaţionat în picioare de nu mai puţin de 67 de ori în timpul discursului său de cinci ore, şi s-a simţit destul de în siguranţă ca să plece în vizita în Iran pe care o avea planificată. Dar vestea că revoltele se extindeau, ajungând şi în capitală, i-a grăbit întoarcerea. La 21 decembrie, s-a adresat mulţimii din faţa palatului său prezidenţial. De regulă, discursurile lui Ceauşescu erau ascultate de cetăţenii Bucureştiului în linişte, cu ovaţii şi aplauze înregistrate emise prin difuzoare - totul făcând parte din suprarealismul politic care caracteriza acest regim îngrozitor. De astă dată însă, mulţimea a strigat şi a proferat insulte, iar Ceauşescu, însoţit de furibunda lui soţie, Elena, la fel de detestată, s-a retras în palat: o scenă vibrantă, înregistrată pe video.
A doua zi, a fost nevoit să fugă din palat într-un elicopter. Ce s-a întâmplat după aceea este un mister. Cu siguranţă planurile sale de a se ascunde într-o redută a Securității au dat greş, şi asta poate pentru că a fost abandonat de tovarăşii apropiaţi, care vedeau în nepopularitatea lui personală o ameninţare la adresa propriilor vieţi: cel care i-a succedat, Ion Iliescu, era unul dintre aceştia. În cele din urmă, Conducătorul, cum se autointitula, a fost prins, împreună cu Elena; amândoi au fost judecaţi de un tribunal militar în ziua de Crăciun, acuzaţi de «crime împotriva poporului», genocid şi asasinarea a 60 000 de bărbați, femei și copii, condamnaţi şi executaţi imediat prin împuşcare. Și aceste evenimente au fost înregistrate pe video.
Căderea soţilor Ceauşescu fusese făcută posibilă de o deplasare a supunerii armatei şi a conducătorilor ei politici, cu toate că şi unii şi ceilalţi jucaseră un rol în omorurile autorizate de Ceauşescu de dinainte. Securitatea însă a rămas fidelă stăpânului ei, chiar şi după ce acesta a murit, şi luptele au continuat vreme de două săptămâni în tuneluri şi buncăre (subl.m.), până când armata a recâştigat treptat controlul. S-au raportat pierderi uriaşe, dar, la o examinare mai atentă, ele s-au dovedit a fi de cel mult 1 000 de victime. Ascultători din întreaga lume au fost emoţionaţi să audă, sunând, de Crăciun, clopotele bisericilor din Bucureşti, pentru prima dată după patruzeci şi cinci de ani, sărbătorind moartea «Anticristului», cum era numit.”
Citesc și recitesc fragmentul cu pricina și sudui incorect politic, la mijloc este țara mea, cum să îndur asemenea umilință, asemenea minciună sfruntată? Chiar nu se ivește nimeni să ne apere onoarea și să reabiliteze adevărul, deși au trecut treizeci de ani de la asasinarea președintelui Ceaușescu? Ușor-ușor, îmi controlez revolta de român încă iubitor de neam și, deodată, un gând sfredelitor mă răstignește pe o întrebare inevitabilă și agasantă: dacă întreaga carte este o mistificare grosolană, aidoma celei despre România mea?
Editorial de Marian Nazat
