Se agită spiritele demagogice de 1 Decembriemai ceva ca biciul pluguşorului. În fiecare an Ziua Naţională a României devine zi de propagandă. Nu cred că a existat în aceşti zece ani vreun partid care să nu se bată în piept, care să nu încerce să-şi facă în văzul tuturor campanie electorală pe seama Marii Uniri. Mi-e greu să spun că de la 1918 încoace poporul român trăieşte într-o continuă dezbinare. Însă momentele în care românii au fost uniţi în sfulete, simţiri şi ideal, în secolul car se sfârşeşte curând, sunt atât de puţine încât stai şi te întrebi cum am rezistat atâta vreme ca stat. Poate doar în decembrie 1989, vreme de câteva zile, poporul român să-şi fi recăpătat identitatea, una profundă, doar atunci poporul român a ieşit la suprafaţă din adâncurile istoriei pentru a lua o gură de lumină, de viaţă, de oxigen, ca să nu folosim cuvinte prea mari. Ziua Naţională a României ar trebui să însemne înainte de toate o stare de reflecţie, de gândire şi abia după aceea de sărbătoare. Bine ar fi ca fiecare dintre noi să sărbătorească Ziua Naţională în gând, ca pe o bucurie a spiritului, ca pe o provocare a destinului. Marea Unire e departe, în urmă, trăim astăzi mai degrabă sentimentul numit Marea Destrămare. Destrămare a tot ce înseamnă naţional, de la sentiment până la steag, de la tradiţie până la fiinţă, de la mândrie până la graniţă chiar. Marea Destrămare e la ordinea zilei – dezbinarea, trădarea, învrăjbirea sunt aliaţii ei, mai puetrnici pe zi ce trece – Marea Destrămare naţională se naşte în fiecare zi pregătind venirea pe lume a unui monstru zămislit să vadă lumin lumii la începutul noului mileniu. Marea Destrămare începe să existe şi, în timpul ăsta noi sărbăotrim naivi, Marea Unire…
MARIUS TUCĂ
