Marea e o femeie căreia trebuie să-i faci curte în fiecare an pentru a o cuceri. Nu leagă cu nimeni iubiri veşnice, chiar dacă le promite, îi place să fie cucerită de 1000 de ori dacă se poate, e nemuritoare şi uneori rece. Ştii, se uită în ochii tăi cu orizontul, tu începi să tremuri din toate cuvintele, te îndrăgosteşti pe loc şi ai impresia că Doamna ţi se va dărui în secunda următoare – chiar îţi trimite un curcubeu, semn al iubirii, spui tu – şi dacă faci greşeala să-i ceri mână, te alegi cu tot întinsul… dezamăgirii. Ce părea deja al tău a devenit într-un val, într-o secundă, al tuturor, mai puţin al tău. Şi atunci, disperat, sedus şi îndepărtat, începi să-i cauţi inima. Inima mării n-a fost găsită niciodată şi toţi înecaţii lumii repezintă jertfa dată pentru ea. Inima mării continuă să bată fără s-o fi auzit cineva vreodată, inima mări ascunsă-n corăbii, vânată-n sirene, tulbură şi astăzi destine, trăgându-le pe roata răsăriturilor de soare, inima mării cântată de pe întinsul său, ca de pe o placă veche de patefon peste care a căzut braţul vechi al lunii. Inima mări n-a fost găsită niciodată. Cu toate astea, ea continuă să bată. Probail, în pieptul fiecăruia dintre noi, amanţi de-o secundă, de-un ceas sau de-un veac. Te iubesc ca o corabie pierdută-n larg, marea mea!
MARIUS TUCĂ
