Era toamnă! Pe ici-pe colo! Era atât de toamnă de parcă nu mai erau nici trenuri, nici câmpii, nici zboruri şi nici măcar ii. Era, ce întâmplare, tocmai toamna aia care topeşte totul în jur. Doamna aia care îmbracă totul în frumos, dar la rândul său, ia câte ceva din frumuseţea lucrurilor şi vremurilor pe care le rânduieşte şi le domină.
Era tocmai toamna aia apăsătoare până la prăsele, toamna aia care ţi se înfige ca un cuţit în spate. Nu curge sânge, nu e nevoie de nici o intervenţie chirurgicală, nici măcar de o recomandare şi cu atât mai puţin de o reţetă, dar doare al naibii de frumos, până la os. Era, câtă poezie în tot ce face ea, toamna aceea în care te doare totul şi nu mai simţi nimic. Te anesteziază ca şi când ţi-ar curge direct în vene, împrăştiindu-se prin tot corpul ca un gaz. Era tocmai toamna aia care vine când nu vrei tu să vină şi pleacă atunci când vrea ea să plece. Ca o ispită, dar şi ca o izbăvire în acelaşi timp, în acelaşi anotimp, era toamna aia care face tot ce vrea cu tine fără ca tu să te poţi împotrivi cu ceva, cu cineva.
Te laşi posedat de duhul ei, abandonat şi cuminte, făcându-ţi scenarii despre derivă, dar şi despre zbor. Ca o pasăre care pluteşte cu aripile desfăcute, cu un vârf spre cer şi cu celălalt spre pământ, ca o pasăre care zboară între orizonturi, spre nesfârşit. Da, da era tocmai toamna aceea, orice s-ar spune şi ori câte s-ar face pe seama ei. Şi ori cât ar încerca buletinele de ştiri să spună altceva decât era şi oricât s-ar strădui manşetele ziarelor să dovedească tocmai contrariul, era tocmai toamna aceea...
