Noaptea de luni spre marţi am parcurs traseul Tg. Jiu – Bumbeşti Jiu cu inima strănsă. Odată ajunse în Sadu, echipele ANTENEI 1 şi ale “Jurnalului Naţional” au fost oprite pentru moment de către locuitorii acestei zone, după care au fost lăsate să meargă mai departe. Peisajul dezolant a început să ni se înfăţişeze din momentul în care pe marginea drumului, strânşi în jurul focului, scutierii aşteptau confruntarea cu minerii din Valea Jiului. Obosiţi, citindu-li-se îngrijorarea pe faţă, îşi blesteamu parcă soarta care îi trimisese aici în Defileul Jiului, într-o confruntare pe care nu şi-au dorit-o niciodată. Coamndanţi, maşini blindate, scutieri, baraje ridicate, toate astea făceau trecerea spre teritoriul minerilor care se aflau dincolo de baraj, baraj în jurul căruia erau comasate importante forţe de ordine. Odată trecuţi dincolo de acest baraj, atmosfera devenea sumbră, locul părea mai degrabă unul în care se sfărşise definitiv bătălia, unul care purta semnele unei bătălii încheiate. La fel ca şi dincolo de baraj, minerii încercau să se dezgheţe în jurul focului sau cucăiau prin autobuzele sau maşinile aduse prin Dfileu. Dezmorţiţi de venirea noastră, acolo strigau lozincile pe care le strigaseră toată ziua. Înfometaţi, aşteptau ca o parte a ortacilor plecaţi spre Petroşani să se întoarcă lângă baraj cu alimente. Tot Defileul Văii Jiului era mahmur ca după o beţie cu gaze lacrimogene. Nu ştiu dacă soarele dimineţii a mai putut aduce puţină viaţă într-o Vale a Jiului devenită pe jumătate moartă. Oricum, în momentul în care pătrundeai dincolo de baraj, aveai impresia că pătrunzi într-o altă lume, într-un alt timp, că într-un fel sau altul barajul dintre mineri şi forţele de ordine despărţea două tărâmuri care numai daorită întâmplării se aflau unul în continaurea celuilalt. Salutul ortacilor “Noroc bun!” părea desprins, privind Defileul Jiului, din cartea de citire a minerilor. Mai degrabă salutul lor ar fi trebuit să fie “Mama ei de viaţă, mama lui de nenoroc!”
MARIUS TUCĂ
