România a preluat de la 1 ianuarie președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene, moment sărbătorit cu mititei și sarmale, cu țuică și palincă, cu hostese îmbrăcate cu ii și marame, în buna tradiție a locului, denumit, ce paradox!, și „Grădina Maicii Domnului”.
Deși sintagma asta - „președinție rotativă” - îmi displace profund, fiindcă mă duce cu gândul la ușile rotative, am nădăjduit hăbăuc că noul rol continental ne va strânge laolaltă, indiferent de simpatiile și antipatiile politice.
M-am înșelat, însă nu-i prima oară. Vom fi, așadar, vreme de juma' de an un fel de majordomi în ițari și-n opinci la porțile stăpânilor de la Bruxelles. Atât și nimic mai mult, un tolerat cu de-a sila în salonul boierilor, să nu ne amăgim ca natantolii !
Geaba ploconirile noastre grețoase de la București în fața lui Jean-Claude Juncker, zis și „Bachus”. Ehee, cum l-ar fi interpretat pe luxemburghez genialul actor Ștefan Mihăilescu-Brăila, ce film, ne-am fi pricopsit cu încă o capodoperă cinematografică !
La câteva zile după ospățul pantagruelic cu strigături din fața Ateneului Român, miniștrii băștinași, cu premierul în frunte, au luat calea Franței, la Strasbourg, unde au dat socoteală pentru draci și laci.
Noroc că sala era pustie, pe cine să intereseze țara de la marginea Uniunii Europene? Nenoroc că alde Cristian Preda și Theodor Stolojan vegheau ca vajnici susținători ai haștagiștilor talibani.
Și a ieșit ce a ieșit ori de câte ori s-au întâlnit românii - gâlceavă, scandal, dezbinare. „Mama ei de nemernicie românească !”, am șuierat printre dinți asemenea conjudețeanului meu Constantin Noica.
Blestemați să trăim în vrajbă de-a pururi, nu scăpăm nicio ocazie să ne arătăm stricăciunea de caracter. Fiecare se ceartă cu fiecare și toți cu toți, o nație cu serioase deranjamente la tărtăcuță, ce mai încolo și-ncoace!
Mă uitam la chipul schimonosit al europarlamentarului din gașca macoveistă și îmi venea să sun la 112 ! Ochi injectați de ură, fălci încleștate într-un rictus rău-prevestitor, un tablou medical complex și dezgustător.
La el și la cei aidoma lui, din așa-zisa intelighenție dâmbovițeană. Maladiile nu sunt noi, dimpotrivă, iar Mircea Cărtărescu le recunoaște cu o sinceritate dezarmantă și le diagnostighează pe măsură: „Paranoia se declanșează mai mereu din mândrie rănită, din dezbrăcarea omului de demnitatea sa.”
Abia acum, citind jurnalul poetului atât de drag cartoforului Traian Băsescu, i-am înțeles cu adevărat pe intelectualii ce se închipuie scoborâtori din Zeus. Citesc, de pildă, cu trimitere la vara referendumului din 2012, eșuat din păcate, următoarea mențiune a autorului-solenoid: „3 iul. Lovitură de stat năucitoare în România. Oamenii sunt paralizați de uimire: totuși suntem în Europa, în 2012. Nimeni n-a putut crede deplin până azi, când totul s-a petrecut fulgerător. Parlamentul a funcționat după plan ca o armă automată. Am văzut fața răului absolut. Au căzut, spulberate, instituțiile, legile, și mă tem că urmează oamenii. S-a distrus tot, din temelii, după model nazist sau stalinist. E noapte acum după o zi care va fi istorie ca în '33, ca în '46.” Pe câți a reușit să prostească sinistrul marinar...
Paranoia continuă cu aceleași simptome: „6 iul. (...) Am scris despre ce se-ntâmplă, că doar nu pot sta cu ochii strânși. Consecințe vor fi, probabil. Când vor termina cu statul și justiția vor trece la listele negre. Bineînțeles că nu-mi mai pasă.” Haida-de, prea gogonată minciuna! Liste negre?! Că doar nu ne întorseserăm în perioada demenței legionare !? Credeți cumva că delirul orbitor se încheie aici ? Nici pomeneală, văitărețul personaj vede pretutindeni strigoi și conspirații funeste: „(...) nimeni nu poate prevedea ce va fi din toamnă încolo. Totul e posibil, de la cea mai adâncă disperare la triumf. Când - și dacă; șansele sunt de 80 % - vor avea totul în mână, vor trece la liste negre și răzbunare, asta e cert.” E clar, insul are o obsesie, zdruncinarea psihică nu-i o glumă, iar sindromul Asperger nu-l absolvă de rătăcirile halucinatorii. Altminteri, de ce ar mai scrie grozăvii dintr-astea ? Da, căci apogeul crizei urmează implacabil, dezbrăcarea de demnitate e deplină prin nerușinare: „Stăm, mental, cu bagajele făcute. România ar putea deveni foarte repede, într-o oră, poate, țara din care trebuie să pleci.” Să-l luăm în seamă pe diarist? Deloc, deoarece chiar el ne atenționează: „Aș vrea să trăiesc iarăși, să-mi dau naiba mintea la reșapat. Nu se mai poate așa. Duc pe picioare o depresie patologică, o boală a sufletului care mă mănâncă de viu.” Întocmai, „nu se mai poate așa” ! Fără comentarii... Doar compasiune și îngrijorare, nu poți fi insensibil la drama unui seamăn de-al tău. Ei sunt agenții de influență ai Occidentului, ei sunt trompetiștii asurzitori ai mondialismului, ai statului național nevertebrat. Reversul brucanilor din zorii stalinismului, halal revanșă a istoriei băștinașe! Și ce dovadă mai grăitoare că, vorba lui Alexandr Zinoviev, „conștiința persoanei intelectual dezvoltate, culte și educate, adică a unui reprezentant al intelectualității, va conține în decursul timpului toate ticăloșiile imaginabile”?
Să ne mai mire atunci spectacolul grotesc pus în scenă de liota depresivilor cu discursuri savonarolice ? În loc de altceva, n-am la îndemână decât strașnica sudalmă a filosofului forțat să domicilieze la Păltiniș: „Mama ei de nemernicie românească !”...
